S-a întâmplat pe un imaş… Era pe
vremea când boul era tãuraş şi vaca – o
viţicã naivã şi subţiricã. Pe atunci, peste
întreaga cireadã, stãpânea un vãcar extrem
de autoritar. Şi, ca sã nu mai lungim
povestea, sã vã spun cum a devenit chestia:
tãuraşul s-a îndrãgostit lulea de ea – o
viţicã naivã şi subţiricã – şi, cum e de-
nţeles, a curtat-o o lungã perioadã,
urmãrind-o insistent prin cireadã; asta –
pânã la un moment dat, când viţica, brusc, i-
a cedat. Apoi, cum sã vã spun? S-au lansat
într-un amor nebun. Am putea spune – chiar
vital, fiind vorba de regnul animal.
Sexualmente vorbind, n-au omis nici un joc –
se satisfãceau des şi reciproc: dimineaţa,
seara, chiar şi-n toiul amiezii. Şi, cum era
de aşteptat, au intrat în gura cirezii… Se
şoptea, pe la colţuri de izlaz, cã puteau,
chiar, sã dea de necaz – c-au încãlcat nu
ştiu ce reguli stabilite de vãcar (ce ţineau
de bunul - simţ elementar) şi cã, drept
consecinţã, la un moment dat, tãuraşul ar
putea fi, chiar, castrat; sã-şi piardã
întreaga reputaţie şi sã cadã din a nu ştiu
cui graţie. Se şoptea, de asemenea, cã ar fi
pãcat – cã, tãuraşul nu este vinovat şi,
nici zglobia viţicã (naivã, cum era, şi
subţiricã); cã, s-ar face o mare nedreptate –
întrucât se încalcã dreptul la intimitate.
- Noi ştim foarte bine ce înseamnã a
fi castrat! – mugeau, în surdinã, boii, pe
un ton supãrat.
- Pe el sã-l castreze, iar ei – sã i
se aplice nişte pedepse exemplare! Ce-i cu
atâta destrãbãlare? – mugeau mulgãtoarele,
rãsturnând, iritate, şiştarele.
- Lasã-i, dragã, sã-şi trãiascã viaţa,
doar ne va veni rândul şi nouã. Vreţi sã ni
se urce hormonii în coarne? Şi-apoi, pe cine
deranjeazã dacã, mã hotãrãsc de mâine, sã
fiu vacã? Cã, suntem de prãsilã şi apte… Nu
mai e, cumva, nevoie de lapte?…, vociferau
junincile, pãtimaş, cãutând, galeş, spre
tãuraş care – împãunat de atâta libidou –
tocmai se boncãluia cu un bou înjugat la un
car, spre a-l plimba pe vãcar.
Tocmai atunci, s-a întâmplat cã vãcarul,
cicã, a sucombat (se pare cã ar fi fost
împuşcat); aşa cã, s-au trezit, pe
neaşteptate, bravele copitate – în deplinã
libertate. Şi neştiind fiecare, unde sã
apuce, stãteau, buimãcite, într-o rãscruce;
singurã viţica pretindea cã ar şti ce sã
facã, invocând, în stânga şi-n dreapta,
statutul ei de vacã. Mugea, bãtea energic
din copitã - cã-i bine cum o-ndeamnã
instinctul ei de vitã: sã intre, adicã, într-
un staul şi sã-l ocupe iute (pânã nu s-or
dezmetici şi-alte cornute), pe nebãgate-n
seamã şi în grabã, sã simuleze c-au trecut
la treabã. Cum procedaserã şi alţii,
înainte – de-au ocupat atâtea mari incinte…
- Ocupãm o stânã de primã mânã, chiar
în buricul islazului, fãrã ferealã, cã nu
avem cui sã dãm socotealã!, mugi discret
viţica spre tãuraş, în plin imaş.
Zis şi fãcut: s-au oprit din pãscut şi-au
trecut, în grabã, la treabã. Întâi, au
ocupat un staul model, apoi l-au proclamat
şef pe viţel şi sub el, adjunctã adicã –
chiar pe viţicã. Un happy-end ce nu-ţi vine
sã crezi cã mai poţi întâlni azi prin
cirezi.
Au trecut mulţi ani de atunci… Cireada
paşte, încã, docilã prin lunci. Viţica-i de
mult vacã – cum însãşi recunoaşte, stând la
taclale pe imaş, când paşte. Iar tãuraşul
nostru - un venerabil bou – se-nvârte prin
cireadã, lipsit de libidou. Se mângâie,
nostalgic, pe tâmplele cãrunte, mirându-se
cum, oare, de-a fost s-ajungã-n în frunte?
Cum, de nu vine nimeni sã-i cearã socotealã?
Morala ce s-ar cere, n-ar fi mare scofalã:
când e vorba de viaţa în cireadã, şi
dragostea oarbã poate sã vadã; sau, alta –
dacã asta, cumva, nu vã convine: orice este
posibil, fiind vorba de bovine.
|
