Cu calul, a fost cam aşa... Treceam
prin faţa bisericii Sfânta Precista. Nu mai
ştiu cu ce treabã. Ştiu cã nu eram prea
grãbit. Mergeam aşa, gândindu-mã. N-aş putea
sã-ţi spun la ce. Deodatã, se face cã vãd
calul. Şi din cauzã cã era de-a curmezişul,
pe trotuar. Chiar în calrea mea. Mã opresc
şi îl privesc. Costeliv şi nemişcat. Din
piatrã, parcã. Cioplit de un sculptor
nervos. Avea pielea murdarã de bãlegar şi de
glod uscat. Pãrea mai mult sur, decât alb.
Gâtul lung şi subţire era acoperit cu o
coamã stufoasã. Coada, şi ea, stufoasã. Mã
opresc lângã el. Îi dau roatã. Picioare
lungi. Articulaţii bine aşezate. Copite
rotunde, largi şi frumos încordate. Cam
tocite. Şi cãptuşite cu cauciuc pânzat,
gros, în loc de potcoave. Şi cuie, în loc de
caiele. Dau roatã calului, supãrat pe
ţiganii care l-au adus în asemenea hal. Nu
avea rãni. Doar rosãturi. Era bine
proporţionat şi mândru în nemişcarea lui.
Capul – mai sus de greabãn. Urechi negre şi
drepte. Bot rotund şi umed. Ochii –
resemnaţi. Mã apropii şi mã uit în ochii
lui, cu fascinaţia aceea, din copilãrie, de
a mã vedea acolo, cu toatã lumea din spatele
meu: blocuri, stradã, maşini, cer şi,
deodatã, biserica. Am senzaţia cã se roagã.
Mã dau într-o parte. Şi chiar vorbesc cu el:
calule, calule!... parcã te rogi!... sau,
chiar te rogi!... oare, ce te rogi tu,
calule?... Mi se umezesc ochii şi dau sã
plec. Ai adãpat caii, Alisandre? Vocea
mamei, parcã direct din ochii calului... Şi,
deodatã, îmi dau seama: bietul cal, nu are
de undea bea apã!... Privesc în jur. Peste
tot – blocuri de locuinţe, robinete,
furtunuri, chiuvete, bãi... Fluviul – la doi
paşi... Şi el, calul, sã nu aibã de unde bea
apã!... Îi mângâi botul, fruntea, gâtul,
coama, vorbindu-i: calule, calule!... vai de
capul nostru!... trec strada şi intru la
alimentara din colţ.
- Aveţi zahãr cubic? – întreb.
- Nu avem!
- Bine cã nu aveţi... Daţi-mi, atunci,
din bomboanele acelea! – îi arãt vânzãtoarei
un soi de caramele.
- Cât sã fie?
- Zece bucãţi! – zic.
- Sã fie o sutã de grame?!
- Sã fie!
Calule, calule!... n-aveau zahãr cubic, am
luat bomboane, sunt foarte bune! – spun,
când mã întorc. Îi dau bomboana din palmã. O
prinde cu botul şi o ronţãie. Aşa, calule!
Aşa, cãluţule! Hai, încã una! – cu palma
întinsã şi mergând încet. Calul – dupã mine.
Şi-ţi spun drept, în acel moment nu aveam
clar în minte ce va urma. Mergeam cu calul
prin oraş. Ca în transã. Mângâindu-l şi
vorbindu-i. Când am ajuns în faţa blocului
meu, a venit gândul: în uscãtor!... Privesc
în jur. Nimeni. Bag cartela în interfon,
deschid uşa: hai, calule, intrã! – îi zic.
Calul – trop! Trop! Trop! – dupã mine.
Doamne, sã nu coboare cineva, chiar acuma! –
mã rog deschizând uscãtorul. Intru. Calul –
dupã mine... Al meu eşti! – zic şi mã bucur
cã n-am vecini la parter. Îi aduc un lighean
cu apã. Bea pe nerãsuflate. Aşa, calule!
Aşa, cãluţule!... Îi vorbeam şi-l mângâiam
pe coamã.
Încã de a doua zi, i-am luat ovãz, ţesalã,
un cherpedin, o raşpã, o gãleatã şi un
cãpãstru din piele. L-am spãlat cu peria,
pânã i-am scos tot jegul. Cine m-ar fi
vãzut, ar fi crezut cã sunt sãrit. Îl spãlam
şi vorbeam cu el: mama lor de ţigani,
calule!... Îi scoteam cuiele şi cauciucul
din copite, cu cherpedinul, şi le netezeam
la raşpã, vorbindu-i: ce soartã de câine
aveţi şi voi, caii de la oraş, calule!...
cã, nemernicii de ţigani nu ştiu ce-i
calu’... ştiu sã-l ducã la furat şi sã-l
batã... cã, sã fie o lege, când l-ai prins,
sã-l înhami pe el în locul calului... şi sã-
l biciuieşti, pânã sângereazã... sã vadã şi
el ce simte calul... cã, i-a purtat tot
neamul în spate, de-au ajuns pânã aici...
cã, strãmoşii lor se rãsucesc în morminte,
când vãd cum vã chinuie... ei, care ştiu cã
i-aţi purtat prin istorie, cu supunere pânã
la sacrificiu şi cu iubirea voastrã de cai,
pe care omul nu-i în stare s-o priceapã,
primind-o ca şi cum i s-ar cuveni... şi, ce
pune în loc?... hamul şi biciul?!... Sunt
sigur cã, în felul lui, mã înţelege. De
multe ori, necheazã încet şi mã împinge
uşor, pufnind, ca şi cum ar vrea sã-mi arate
cã pricepe ce-i spun.
Acum, dacã-l vezi, dupã nici trei
sãptãmâni... s-a împlinit bine, nu i se mai
vãd coastele, şi oasele îi sunt frumos
îmbrãcate în carne. Pielea a cãpãtat un
luciu viu şi bate spre alb. Nici urmã de
rosãturi. Sã vezi copitele!... Rorunde,
netede şi încoronate... Încet-încet, i le-am
îndreptat din raşpã... Au dispãrut şi
gãurile de la cuie... Mã simte de la
distanţã şi necheazã lovind cu copita
dreaptã, din faţã, parcã cere drum...
Noaptea, foarte târziu, îl scot pe falezã,
îl încalec şi fac o turã, în galop, pânã la
turn şi înapoi. Se vede cã-i place sã
alerge. Pot spune cã l-am adus la starea lui
de cal. Şi eu am început sã intru în starea
de stãpân de cal. Sau, mai bine zis,
stãpânul acestui cal. Şi de ce spun asta?...
Într-o noapte, când mã întorceam dintr-o
cursã, îmi vine sã descalec şi sã cobor
chiar pe malul apei. Hai, calule, sã vedem
luna în apã! – îi zic trãgându-l de
cãpãstru. Era lunã plinã. Printre splcii se
vedea apa strãlucind. Şi o linişte!... numai
broaştele!... şi stelele!... M-am aşezat pe
o buturugã, sã privesc cu un fel de
melancolie metafizicã. Gândeam aproape
poetic. N-aş putea sã-ţi explic exact. Ceva,
în genul: dom’le, câtã lume vede luna, chiar
în momentul acesta!... dar, şi câtã lume n-o
vede!... Mã simţeam privilegiat, acolo, la
ora aceea... şi încercam un soi de
compãtimire pentru cei care nu vedeau
luna... şi pentru cei care o priveau dar,
pur şi simplu, n-o vedeau... Şi-i mulţumeam
calului cã mã aflam în starea asta şi din
cauza lui... Nu ştiu cât am stat pe malul
apei... O orã, poate... Când sã plec, îmi
trece aşa, prin minte, sã glumesc cu calul.
Sã plec şi sã-l fac sã creadã cã l-am uitat.
Mã ridic de pe buturugã. Plec fãrã sã mã uit
înapoi. Şi, ce crezi? Calul necheazã şi vine
dupã mine. Nu oricum, ci hotãrât şi
împingându-mã cu botul, ca şi cum mi-ar fi
reproşat... Se vedea cã este nedumerit, în
firea lui de cal. Parcã-mi spunea: cum se
poate sã mã laşi, stãpâne? Tocmai tu? Şi,
tocmai pe mine?... Atunci am realizat cã
sunt stãpânul lui, un fel de omul lui, aşa
cum el era calul meu, nu pentru cã l-am
adunat de pe stradã şi l-am îngrijit, ci
pentru cã aşa a hotãrât el, calul... sã-i
fiu stãpân prin iubirea lui de cal... şi nu
proprietar, prin acel fel de şantaj, prin
care dai cuiva ceva, numai ca sã primeşti
altceva, în schimb... Dându-mi seama cã şi
eu am un ataşament, o afecţiune pentru el,
aplic un fel de reciprocã a situaţiei şi mã
trezesc vorbind cu calul, noaptea, pe
falezã: stãpâne cal!... pãi, dacã aşa stau
lucrurile, cum te mai pot lãsa la ţarã?...
nici sã trãieşti toatã viaţa într-un
uscãtor!... nu pot rãmâne cu tine, acolo!...
hai, o zi-douã pe lunã!... dar, nu mai
mult!... eu sunt mare domn la oraş!... n-am
cum... nu mai am cum!... vezi şi tu:
asfaltul – asfalt; neoanele – neoane;
cãldurã, iarna – cãldurã; apa – direct de la
robinet; berea – bere; vorba ceea: la botul
calului! pardon de expresie!... fetele –
fete; prietenii – prieteni... n-am cum, te
rog sã mã înţelegi!... o zi-douã pe lunã...
atât!... dar, pentru tine, va fi mult mai
bine acolo... îţi garantez!... lunã, stele –
ai şi acolo, stãpâne cal!... mult mai multã
lunã şi mult mai multe stele!... n-ai sã mai
stai între patru pereţi ori pãrãsit pe
strãzi, în soare şi fãrã strop de apã...
nuuu!... acolo, e altfel!... sã vezi, ce aer
şi ce umbrã de la salcâmi!... şi ce apã ai
sã bei, stãpâne cal!... nu mai vorbim de
iarbã!... pe toate drumurile... nici n-ai sã
te uiţi la ea... pentru cã tu ai sã paşti
direct pe firul vãii, unde-i mai fragedã!...
nu-ţi mai spun de drumuri!... sã mergi pe
ele şi cu ochii!... de o parte şi de alta –
lanuri şi copaci... nici urmã de piatrã...
ai sã mergi pe toate drumurile şi ai sã le
înveţi, de-ai sã poţi ajunge singur acasã...
parcã te vãd: trap-trap! trap-trap!... şi,
chiar şi la galop, dacã vei avea chef... ai
sã vezi, stãpâne, ai sã vezi!... Şi eu, când
voi veni acasã, am sã te mângâi şi am sã te
întreb ce ai mai fãcut, şi dacã şi-a fost
dor de stãpânul tãu, stãpâne cal!... Şi am
sã-ţi spun ce dor mi-a fost şi mie de tine,
pentru cã, poate ştii, fãrã dor nu se
poate... Altfel, putem sta o veşnicie,
amândoi, într-un uscãtor... asta nu-i
viaţã!... fiecare la locul lui... fiecare cu
treaba lui... aşa-i bine, frate cal!...
