- Dacã nu sunt prea indiscretã, ce
lecturaţi?
- â€ŢConversaţie la catedralã".
- E enorm de groasã. Înseamnã cã
cartea-i foarte bunã.
- Sunt şi cãrţi mult mai groase.
- Eu agreez o carte, când e groasã şi
cu multe volume, cã ţine mult la lecturat.
- Sunt cãrţi subţiri care dureazã mult
mai bine.
- La mine nu dureazã mult, cã le
parcurg foarte repede. Sunt ahtiatã dupã
cãrţi.
- În cazul acesta, cred cã dureazã
destul de puţin.
- Ce vreţi sã insinuaţi?
- Nimic. Mã gândeam cã, uneori,
grosimea unei cãrţi poate fi invers
proporţionalã cu adâncimea ei, de exemplu.
- Îmi place cã conversaţi cu cuvinte
importante. Se vede cã sunteţi un om de
culturã. Şi eu agreez, de micã, cultura.
Enorm o agreez. Abordam toate cãrţile ce-mi
ieşeau în cale... Cã, ai mei îmi ziceau cã o
sã mi se afecteze şi vederea de la atâta
lecturat.
- Bravo! Şi, cam ce gen de literaturã
abordaţi?
- Abordez de toate genurile...
- De toate, înţeleg, dar nu v-a plãcut
ceva anume? Un scriitor, un stil, o carte –
de exemplu?
- Cum sã nu! Dar însã, credeţi cã le-
am memorat pe toate câte m-au pasionat? E
dificil, cã m-au pasionat enorm de multe!
- Înţeleg..., totuşi, un Dostoievski,
un Tolstoi, un Cervantes - nu se uitã uşor...
- Vai, dragul de Tolstoi!... Mi-
amintesc, cum sã nu? Când personajul
principal feminin se sinucide, aruncându-se
sub tren, cã era în adulter cu personajul
principal masculin care era ofiţer – cum sã
nu? Am lecturat, vai, ce-am mai lecturat!
Cã, lecturam şi plângeam enorm, de zicea al
meu tatã: las-o, cã-i nebunã, cã nici la
moartea mea n-ar boci aşa. Ce carte! Enorm
de frumoasã… Ne-a solicitat-o şi la liceu.
Da’ nu mai reţin cum se intituleazã ca titlu…
- Ana Karenina... O carte mare, într-
adevãr.
- Da, da... Ana Karenina, exact. Ce
carte!… Ca Karenina – mai rar personaj!… Ce
memorie aveţi! Memoraţi înregistrând enorm
de multe!
- Lãsaţi… Nici chiar aşa…
- Toate cãrţile pe care le lecturaţi,
toate ideile... e dificil…
- Greu, într-adevãr.
- Mie-mi spuneţi?... Enorm de greu! Pe
dumneavoastrã, ce vã pasioneazã aşa, în
general?…
- În general, reţin chestiunile cu
semnificaţie deosebitã.
- Da, da... Şi eu, la fel. Nu-mi
stresez memoria cu copilãrii puerile...
Citesc şi memorez numai ce mã pasioneazã mai
profund. Ce, nu-i bine?
- E bine şi-aşa... Decât deloc...
- Deloc? Vai, da’ mã jigniţi! Cum,
deloc? Nu existã deloc, cã şi al meu tatã
zicea: â€Ţam impresia cã treci ca gâsca prin
toate cãrţile alea, cã nimic nu se lipeşte
de tine." Ce, ştie cineva cum se manifestã
relieful interior al sufletului umanoid? Cã-
i spun şi soţului când mã apostrofeazã cã
parcã-s obsedatã de cãrţi, de lecturez, aşa,
la infinit: â€ŢTe rog sã nu mã jigneşti!
Lectura îţi lãrgeşte orizontul cultural!"
Da’ n-ai cu cine comunica. â€ŢBraşoave!",
zice. â€ŢCãrţile nu-ţi dau de mâncare." â€ŢŞi
nici de bãut", îi dau eu replica, cã consumã
alcool din abundenţã.
- Înţeleg. E un mod subtil de-al
tachina, cã bea prea mult...
- Ce mult, enorm de mult! Dar însã,
parcã numai el... Toţi bãrbaţii bea. Ce,
dumneavoastrã nu beţi? Beţi, dar însã mai şi
lecturaţi. Se vede dupã cum conversaţi. Cã,
şi soţului îi spun: abordeazã şi tu o carte,
o revistã, ceva, c-ai s-ajungi analfabet, de-
atâta ignoranţã. Dar însã n-ai cu cine
comunica. Atâta ştie: sã îngurgiteze
mâncare, sã consume alcool şi sã vizioneze
programe cu personaje la nudul gol.
- Sunteţi cãsãtoritã de mult?
- Recent. De ce?
- Pãreaţi prea tânãrã, pentru a fi
cãsãtoritã.
- Vai, mulţumesc! Sunteţi un gentleman
foarte amabil. Ce vârstã îmi atribuiţi?
- Ştiu şi eu... în jur de douãzeci?
- Enorm de gentil!... Am parcurs,
deja, douãzeci şi şapte.
- Felicitãri! Arãtaţi foarte bine
pentru douãzeci şi şapte.
- Unii din familia noastrã au
tinereţea mai perenã decât în alte familii.
Mulţi îşi manifestã aceastã observaţie şi se
uimesc frecvent când intrãm în contact,
chiar şi pe stradã.
- Vã consumaţi greu, probabil...
- Enorm de greu.
- Nu suferiţi pentru toate nimicurile…
- A, nuuu! De suferit – sufãr din
abundenţã, da’ nu mã consum, c-aşa-i
ereditatea din care descinde familia noastrã.
- O adolescenţã persistentã…
- Ce bine v-aţi exprimat! Se vede cã
ştiţi sã comunicaţi. Şi eu ştiu, dar însã nu
depistez totdeauna termenul pe care-l
solicit în frazã; norocul meu cã cunosc
multe cuvinte şi am de unde selecta pentru
orice necesitate. Lecturez mult, de-asta.
Cã, catã unii câte-un cuvânt când sunt
terorizaţi de lapsus, de ţi se face jenã
când îi vezi stresaţi în conversaţie, chiar
şi pe la televizor. Cã-l apostrofam şi pe
soţul meu, când am descins într-un week-end
cu mai multe familii: â€ŢVezi, ce bine se
exprimã ca conversaţie unii? Nu ca noi, cã
numai eu vorbesc comunicând cu tine; cã când
nu eşti citit – stai mai dificil ca
comunicare. Mai lectureazã, dragã, şi tu, o
carte, cã ca cartea nimic nu te instruieşte
în viaţã, c-ai s-ajungi analfabet de-atâta
ignoranţã!" â€ŢCe conversaţie, ce
comunicare? Eu comunic foarte bine cu
paharul şi cu gratarul. Lasã-mã pe mine în
ignoranţa mea şi fã tu conversaţie, cã eu,
uite, ce bine comunic!", aşa mã persifleazã
ironic bãtându-se cu mâna pe abdomen – care-
i excesiv de proeminent, de la cât
îngurgiteazã zilnic, uneori – chiar şi
noaptea. Cã, eu, lecturând frecvent pânã
târziu, îl aud cum abordeazã frigiderul – pe
întuneric, ca sã nu-l surprind. Dar însã nu-
i reproşez nimic, cã n-are rost sã generezi
dispute în apogeul nopţii pentru nişte
maniere lipsite de educaţie şi chiar de
culturã. Înţelegeţi?
- Aveţi dreptate. Erudiţia ţine şi de
educaţia individului…
- Vai, cu câtã emancipare ştiţi
dumneavoastrã sã vã exprimaţi ideologia! De
asta-mi place mie cultura, cã te
emancipeazã. Enorm te emancipeazã! De la
lecturat. Cã, dacã nu lecturezi suficient,
de unde culturã? N-am dreptate?
- Sigur. Lectura ajutã. Dar, şi
teatrul, filmul - şcoala, în general.
- Da, da… Îmi place enorm la
cinematograf! La unele filme, mã manifest
pânã la lacrimi. Dar însã plâng cu
discreţie, cã soţul meu, de câte ori mã
surprinde, mã persifleazã cu o ironie care
mã iritã profund. De aceea, evit sã mã
manifest în prezenţa lui la filmele tragice
care mã fac sã plâng – uneori, şi cu hohote.
Avem şi televizoare separate, ca sã nu ni se
intersecteze preferinţele; cã, el preferã sã
vizioneze meciuri de sport, iar eu – mai
mult cu cultura. Cã, ca cultura, nimic nu-i
mai important. N-am dreptate?
- Lãudabil din partea dumneavoastrã.
- Sper cã nu vã agasez deranjându-vã
cu conversaţia mea – cã, când aştepţi, te
plictiseşti şi, pânã vine autobuzul…
- Nu-i nici o
problemã.
- Nici mie nu-mi place sã mã agaseze
cineva când lecturez, da’ v-am vãzut cã
contemplaţi cu cartea-n mânã, fãrã sã
lecturaţi, şi era şi locuri disponibile pe
bancã – cã, altfel, nu vã abordam cu
prezenţa… Cã, nici eu nu agreez astfel de
conjuncturi, mai ales când lecturez o carte
groasã, care te introduce-n atmosfera ei aşa
de tare, cã cazi uneori într-o meditaţie, de
rãmâi cu ochii ţintã, contemplând fãrã
direcţie, ca dumneavoastrã.
- Într-adevãr, mã prinsese atmosfera
cãrţii.
- Mie-mi spuneţi? Mie nu trebuie sã-mi
explicaţi, cã sunt foarte perspicacã, cred
cã v-aţi dat seama…
- Cu siguranţã.
- Apropo, dumneavoastrã unde
intenţionaţi sã cãlãtoriţi?
- Eu, la Cudalbi.
- Vai, ce regretabil cã nu parcurgem
acelaşi traseu, cã conversam enorm pânã la
destinaţie. La ce orã descinde autobuzul
dumneavoastrã?
- Tocmai a descins cu oportunitate la
peronul patru, dupã cum perspicacitatea
dumneavoastrã poate contempla în perspectiva
stângã a decorului citadin, în care habitãm
în mod inoportun.
- Vai, ce-mi place cum conversaţi! Aş
comunica la infinit cu dumneavoastrã! Este
regretabil cã nu ne deplasãm împreunã pânã
la destinaţie. Dar însã, asta e soarta
implacabilã a unor destine: se intersecteazã
subit, apoi se deplaseazã fiecare cãtre
destinaţia finalã a traiectoriei lui, ca-n
filmele tragice unde ne manifestãm pânã la
lacrimi.
- Într-adevãr, aşa e viaţa. S-auzim de
bine!
- Deplasare extrem de agreabilã,
domnule, şi nu uitaţi cã, ca cultura, nimic
nu-i mai important!
