- Ce spuneai?
- Eu? Nimic.
- Mi s-a pãrut c-ai spus ceva...
- Nu... Doar gândeam.
- Aha! Gândeai.
- Da. De ce te miri?
- Si la ce gândeai, mã rog?
- Asa... La nimic.
- Nu se poate.
- Ce nu se poate?
- Sã gândesti asa... la nimic.
- Depinde...
- De ce depinde?
- De forma nimicului, de exemplu. De continutul lui.
- Ha, ha, ha! Nimicu-i nimic si-atât.
- Depinde.
- De ce depinde?
- De cum privim, de exemplu.
- Ce sã privim?
- Nimicul.
- Ha, ha, ha! Nu se poate.
- Ce nu se poate?
- Sã privesti nimicul.
- Depinde.
- De ce depinde?
- De nimic, de exemplu.
- Nu-nţeleg.
- E simplu. Hai, sã presupunem cã nu gândim, la modul absolut...
- Adicã, deloc.
- Exact. Cum vezi problema, în cazul acesta?
- Simplu. Nu gândesc si basta.
- Depinde.
- De ce depinde?
- De cum abordezi cazul.
- Nu-nteleg.
- Poti sã gândesti cã nu gândesti si-atunci gândesti, si poti sã nu gândesti cã gândesti si-atunci avem una din formele nimicului la care poti sã gândesti.
- Nu-nţeleg.
- E simplu. Uite, de exemplu, acum tu gândesti cã gândesti la ce gândeam eu, când de fapt nu gândesti deloc la asta si aici apare acea formã de nimic la care mã gândeam. Dar tu, de fapt, gândesti pentru cã gândesti cã gândesti la ce gândeam eu. Întelegi?
- Tot nu-nteleg. Nimicu-i nimic si tot ce-i nimic nu poate fi decât nimic! Asa gândesc eu când gândesc la nimic!
- Întocmai. Exact asa gândeam si eu, la nimic, cum gândesti si tu.
- Gândesc, dar nu-nteleg la ce gândesc, mã-ntelegi? Ce legãturã are asta cu nimicul?
