la început coamele
gâturile lor petrecute
unul peste celãlalt
dacã ar fi sã-i gãsesc un loc vântului
acesta e coama unui armãsar
de-aia dumnezeu nu i-a unit
şi n-a vrut sã-i încalece decât în cer
cel mai mult îmi place mirosul mã îmbatã
tãria lui
care începe timid
ca un preludiu al geniului
apoi se dezlãnţuie-n sunetele vieţii
se opreşte brusc
şi când scapã aleargã din nou
cãtre libertate
sufletul lor
pot doar ele sã-l adoarmã
atunci
şi nici atunci
aşa cum gâturile
petrecute îmblânzesc moartea
cu cea mai voluptoasã atingere a puritãţii
doar pentru o clipã
cai la marginea lumii
cãutându-se unul pe altul
nişte reflexe pneumatice nu-i lasã
şi fug mereu
freamãtã într-un impuls elicoidal
vântul zbughind jucãuş
potrivindu-şi mijlocul cu un clarinet
le-a adus mirosul meu de om
i-a speriat tocmai sã nu termine
o boare de strãin i-a oprit
aşteaptã sã treacã şi încep iar
pasul lor se-aude ca un corn
care se apropie din ce în ce mai tare
inima le ţine pieptul sã întreacã lumina
îi face sã nu simtã veşnicia
ca în cea mai muzicalã fizicã a lumii
dãruindu-le anatomia asta perfectã
pe care o iubeşte şi el
doi cai alergând împreunã
hârjonindu-se
cãlãriţi de vânt
cãlãrind vântul
nu sunt fãcuţi pentru oameni
pe ei nu-i poate stãpâni nimeni
când mã uit la ei
parcã-l vãd
luptându-se cu moartea
într-o noapte de sabat
dintr-o simfonie fantasticã
pentru care ne-am rugat
sã nu se-ntâmple iarna
numai când încep sã se caute-n pãr
stând unul lângã altul
adulmecând pânã la cer
cu copitele lovind în iarbã
sã le vinã stãpânul
în primãvara asta când ne învie morţii
şi vorbim despre dumnezeu
