Un gol in stomac, asta simt;
Durerea despartirii de mine,
Durerea integrarii in altceva, altcineva.
Un spatiu vid in suflet,
apoi brusc decompresie;
o decompresie constanta si amortita.
Un cretinism dus la extrem
ma impinge din fata,
si cu spatele ma deplasez
pe carari atemporale, subspatiale,
pe sub sori reci
ce ma privesc cu ura,
printe pietre calde
ce ma imbratiseza;
M-am abatut de la drumul drept
si acum resimt placerile ce le merit.
Si plang cu vorbe,
iar timpul imi intoarce spatele
Si plang cu urlete
iar timpul se sperie
si o ia la goana in sens invers
pana sunt iar copil,
pana ma nasc iarasi,
pana ma vad pe mine
cum imi pun viata la cale,
asa cum va fi
atunci cand ma voi naste.
Apoi ma nasc.
Privesc cum imi este sintetizata viata
din nimic, vid, timp mort si timp viu;
Vad cum imi sunt injectate emotii
artificiale, care nu-mi apartin,
dar care se integreaza in mine devenind ale mele.
Ceva mai departe,
dincolo de un perete translucid
Intr-un creuzet viu,
Vantul si tarana se contopesc
si dau nastere unei celule moarte
ce asteapta.
Deodata, un magnetim infinit
ma trage spre viata proaspat formata,
si rad si plang si iubesc si urasc
si toate imi plac si-mi displac.
Fara nici un ragaz ma lovesc de peretele translucid
ce ma desparte inca de materie;
Peretele se sparge,
memoriile devin fade;
Vad celula in fata mea,
o ating si pulseaza,
o ating si uit totul.
Intuneric si, consecutiv, lumina.
