de ce sã te ascult acum, doar plouã
iubirea ta, de-un val de noapte-i ud,
când mã petreci cu barca asta nouã,
spre un potop pe care nu-l aud,
nu vreau sã-l trec, acum, sã mã cuprindã,
mai lasã-mã sã scap, în trupul tãu
vãd îngerii, venind, pe cer sã-ntindã
pãmântul, scos din apã ca şi nou,
rãmâne sã mai punem trei dorinţe,
cãci dumnezeu aşteaptã, azi, la rând
suntem şi noi doi cãlãtori, fiinţe
ce n-au gãsit, mãslinul, nici în gând,
de mâna mea te ţin, cumva, femeie
sã nu te-ntorci, ca sã nu mori privind
într-o grãdinã, eu te-am luat drept zeie
când, dupã tine, plouã neştiind
de ce mai vrei sã rãtãcim pe ape,
nici nu s-a-ntors la noi vreun porumbel,
rãmâi frumoasã noaptea-i mai aproape,
de mâine suntem singuri, într-un fel
în care nu-nţelegem calea lungã,
pe care mergem de un timp mereu,
pãmântul nu mai poate sã ne-ajungã,
când nu mai stã de noi nici dumnezeu,
cãci suntem vinovaţi de-aceastã mare,
din care ,unde,nu ştim sã scãpãm,
se-aude roata vieţii tot mai tare,
ca ploaia-n care nu vrem sã mai stãm
|
