De cîte ori sînt pe punctul de a mã îndrãgosti cîteva zile la rînd fac rodajul inimii. Ne mai avînd loc sã dorm în pat din cauza fanteziilor temporar mã mut pe covor. Sã nu fiu prins pe picior greşit schimb regulamentul de organizare şi funcţionare a arterelor.
Mã spãl pe mîini de trecut cu sãpun de casã. Gaterul cu care îmi ascut creioanele sã pot scrie zilnic cîţi litrii de benzinã trebuie sã cumpãr ca soarele sã urce pe cer îl ascund în pivniţã. Şterg ferestrele cu piele de cãprioarã ca ziua sã se ridice mai uşor pe ele.
Salutãrile de adio ale celulelor mele le înghesui în rucsacuri militate şi le arunc în debara. Dacã descindeţi în mine cînd sînt aproape îndrãgostit veţi gãsi dimineţile rãsturnate asemeni unor mobile albastre.
Cînd se ridicã în vîrful picioarelor sã tragã perdeaua am grijã sã închid telefonul sã nu-i împrãştie aromele din umeri. La sfîrşit cînd vine momentul decernãrii premiilor mã transform într-un jet de luminã sã-i pot linişti respiraţia.
Pe la prînz cînd soarele se îmbolnãveşte de pojar şi emanã multã cãldurã sînt atent sã-i construiesc din fumul de ţigarã umbrele rãcoroase. Îi ung încheieturile rotunde şi albe cu uleiuri scumpe sã revinã la flexibilitatea de dinainte.
Cînd i se face foame îi tai felii de pîine cu ajutorul ghilotinei care mi-a retezat tinereţea. Apoi, o prãjesc la aragazul la care îmi încãlzesc cuvintele înainte de a i le spune sã nu-şi revãşeascã visele. Ca nu cumva sã aibã scurgeri de frumuseţe îi las din nou haita de lupi din vene sã îmi atace tãcerea.
Prea multã candoare rãmîne neadmiratã pentru cã sînt tentat ca din plutirea ei sã întemeiez imperii. Nu mai plec nicãieri. Rãmîn sã-i pãzesc primãvara din trup. Nu vreau ca vreo adiere rãtãcitã sã-i scotã prospeţimea din casã. Pe preşul de la intrare aş gãsi toamna aţipitã.
