ecoul eliberator rãsunã ca un clopot în dungã
a lunã plinã a noapte a mii de licurici
deşi între mine şi fluturii nopţii e doar un geam
dansul ultimei lor speranţe pare grotesc
se agaţã cu disperare de o razã de luminã
ca şi sufletul meu de ideea de rai
într-un fel mã vãd dincolo cu aripile franjuri
cu cioatele ascuţite de atâta zbucium
rãsturnat definitiv sub o talpã imensã
aproape una cu tãrâna o mânã de cenuşã gri
ca mai toate zilele în care numãr schiop durerea
sunt vinovat pentru toate neregularitãţile
nimic nu-mi mai iese rotund
nici mãcar cercul
nici cel pe care îl rostogoleam copil
nici cel de pe care vã împart inima
