Te iubesc cum te urãsc! Şi te-am urât de multe ori. Nu te mira, şi acum te urãsc, mi-a zis. Am vrut de multe ori sã te strâng de gât, doar cã tu mã mângâiai de fiecare datã înainte de a o face. Şi acum o mai faci...
Vreau sã te strâng în braţe şi sã mã fãrâm de trupul tãu, sã ni le fãrâmãm unul în altul, sã le testãm rezistenţa. Vreau ca vântul sã-mi zboare fãrâmiturile trupului cât mai departe de orice înţelegere, dar nu în cer, nici în iad, ci undeva departe, departe, iar tu sã-mi urmezi unde ai vrea, dincolo de orice înţelegere.
Vrei o dovadã cã te urãsc excesiv şi cã pot oricând sã mã consolez cu gândul spre decizia care o va demonstra? Uite, rãmân lângã tine şi nu-ţi spun nimic. Poate cã nu-ţi pasã în faţa atitudinii mele şi vrei la fel de mult ca mine sã tac. Dar ştiu cã nu mai poţi uneori dupã cuvintele mele. Doar cã nu o sã-şi lipseascã, n-o sã le-nlocuieşti, o sã-ncerci sã le ignori. Dar îşi vei ignora în minte ignoranţa mea? Tãcerea asta care nu spune nimic? Ce tãcere ignorantã! Cea mai liniştitã tãcere.
Nu o sã-ţi iau mâna, doar o sã-mi imaginez cât o sã tânjeşti dupã buzele mele lipite de gâtul tãu. Şi recunosc cã nu am mai vãzut un gât ca al tãu, iar dacã o sã mã rãzgândesc în decizia mea, urmãtoarea va fi sã-l strâng ca un turbat, acum nu am timp. Nu ştiu niciun gât ca al tãu, pentru cã altul n-am simţit, iar celelalte gâturi îmi sunt de prisos şi pentru imaginaţie. Recunosc cã nimeni nu-mi mângâie pãrul cum o faci tu, iar celelalte mâini îmi par zgârcite în mângâieri şi le vãd bune doar pentru ceea ce fac mâinile în general.
Ţi-am povestit doar basme reci, triste şi subiective, însã demult am în cap basmul mâinilor care mângâie, care doar asta fac, mângâie, altceva nu ştiu, iar importanţa lor e cea mai mare, pe care n-o sã ţi-l spun. Poate cã o sã-l scriu pe vreo hârtie mototolitã şi o sã-l citeşti, dupã…
Am multe basme în cap, dar tu nu le preferi, nu accepţi nici mãcar povestea asta tristã dintre noi, deşi îmi spui cã avem multe altele, când eu îţi spun cã e singura. Tu mã-ntrebi firesc: â€ţCare?â€, iar eu te-ntreb fãrã sã-ţi rãspund: â€ţCe vrei sã-ţi rãspund?â€
Felul lumii de a iubi în general e oglindit în felul meu de a urî în general, iar felul lumii de a fi ipocritã, chiar şi în iubire, e oglindit în felul meu de a fi sincer, chiar şi în urã.
Nu crezi nicio vorbã din cele pe care ţi le spun, doar le simţi. Ştiu cã eşti în stare sã simţi oricâte ţi-aş spune. E aproape un sacrificiu. Dar unul pentru nimeni. Nu te gândi cã te poţi jertfi pentru, n-ai cum. N-ai cum sã mã consolezi, cum n-ai reuşit sã mã iubeşti mai mult decât ai fãcut-o. Nu-i o limitare, nu-i o luptã.
Te-ntrebi de ce-mi rãmâne totuşi sã te privesc? Pentru cã am strâns tot în privirile astea şi las totul la vedere. Îmi poţi vedea dominarea, dupã cum îmi poţi vedea ruşinea, iar eu pot vedea tot prin ele, prin ceea ce le ajutã sã vãd tot.
Eu nu vreau sã dispreţuiesc totul, dispreţul vrea sã existe, iar ceilalţi cautã sã fie nişte mizerabili, cautã dispreţ, cum n-am vrut sã te iubesc şi am ajuns sã te urãsc. Tu mã-nţelegi, dar nu vrei s-o faci, îţi vãd ochii cum mã-ntreabã, cum mã dezaprobã şi nu vrei sã accepţi ura mea, care fãrâmiţeazã tot, care vrea. Nu vrei sã accepţi cã-i mai puternicã decât orice iubire.
Recunosc cã nu pot urî cum pot iubi şi am o urã infinitã. Tu ştii cã nu urãsc cum urãsc ceilalţi şi ce fac ei nici nu se cheamã cã urãsc. Mã opresc sã-mpuşc oameni, sã tai pãduri, sã dãrâm palate, lumea, deşi toate ar merita-o. Urãsc înţelept în nedefinit şi recunosc cã am ajuns într-o vreme sã cred cã pe tine te pot urî cel mai tare, dar n-am reuşit, tot pe mine mã urãsc cel mai mult, viaţa mea. Care-i diferenţa dintre viaţa celui mai mizerabil om şi viaţa mea? Care-i diferenţa între iubirea despre care vorbesc oamenii şi atitudinea lor faţã de ea?
Nu te gândi cã o sã mã apropii de tine, ţi-am zis cã n-o sã-ţi iau mâna, deşi am o poftã sã fãrâm trupurile astea. Aş vrea sã izbucnesc o furtunã şi sã distrug orice ar vrea asta, începând cu mine. Bucuriile lumii, disperarea mea.
De multe ori ţi-am vãzut faţa transfiguratã de neputinţã şi mi-a ajuns pentru nu ştiu câte vieţi ca asta de acum. Şi când mã gândesc cã am vãzut şi alte sute, cât dispreţ am strâns! O disperare, un necaz, aduce tot ce-ţi dã impresia cã a trecut, la fel ca o faţã descompusã, care anuleazã sute de feţe vesele, care nu anuleazã ce vei crede despre lume dupã ce ai vãzut-o.
|
