Era un copil de grãdiniţã, care vorbea deja engleza cu mama lui, pe lângã limba maternã.În jurul lui, lumea pãrea grãbitã sã fixeze. Sã aşeze. Sã numeascã. Privirile nu mai cãutau copilul, ci semnele: indicatori, comportamente, categorii.
Diagnostice, etichete… prea mult pentru un copil inocent, al cãrui bagaj generaţional era prea greu de dus.
Cuvinte care se lipesc repede de oameni, ca şi cum i-ar putea face mai uşor de înţeles, mai uşor de gestionat.Eu îl priveam şi simţeam, fãrã sã formulez imediat, cât de uşor este sã crezi cã vezi, atunci când de fapt doar traduci lumea în ceea ce ştii deja, utilizând filtrele proprii, deja programate.
El era acolo, în felul lui de a fi, fãrã sã parã cã cere explicaţii.Eu, în schimb, eram cea care învãţa încet sã nu mai grãbeascã sensurile, sã nu mai închidã ceea ce abia începea sã se deschidã.
Între noi, lucrurile erau simple: timp împãrţit, gesturi cotidiene, jocuri, prezenţe care nu aveau nevoie sã fie numite ca sã existe.Maşinuţele lui nu erau doar jucãrii. Erau trasee, direcţii, lumi în mişcare, cu o logicã proprie, care nu se lãsa prinsã uşor în explicaţii exterioare.
Şi totuşi, în jurul acestor gesturi simple, se aşezau mereu interpretãri, ca un strat peste alt strat, pânã când ajungeai sã te întrebi ce mai rãmâne din ceea ce este trãit.
Uneori, în liniştea jocului, aveam senzaţia unei prezenţe mai vechi decât noi, greu de definit. Ca o vibraţie îndepãrtatã, asemenea unui tambour care nu se aude clar, dar se simte.Acea rezonanţã ca şi cum ceva trece prin oameni fãrã sã le aparţinã, dar îi leagã fãrã sã întrebe.
Şi în faţa acestei senzaţii, toate explicaţiile deveneau fragile.Pentru cã acest copil nu era o explicaţie.Era pur şi simplu acolo.Şi asta era suficient.
Mai târziu, rãmânea întrebarea, aceeaşi, tãcutã: cine înţelege pe cine cu adevãrat?
Noi, cu limbajul nostru care clasificãm şi ordonãm sau viaţa, însãşi, care nu are nevoie sã fie tradusã ca sã fie realã.
Este posibil cã unele întâlniri nu se explicã şi nu se arhiveazã. Nu devin rapoarte, nu intrã în dosare, nu se închid în definiţii.Se trãiesc, si rãmân.
Mai târziu, l-am revãzut alãturi de mama lui. Crescuse.Şi totuşi, în felul lui de a privi, era aceeaşi claritate fãrã efort, aceeaşi prezenţã care nu cere traducere.Ne-am recunoscut fãrã cuvinte, ca şi cum ceva esenţial nu fusese niciodatã întrerupt.
Atunci abia am înţeles cã, înaintea oricãrei etichetãri, a oricãrui sistem sau limbaj, existã întâlnirea ca o imersiune antropologicã între douã sau mai multe culturi.
Iar întâlnirea, dezgolitã de prejudecãti, de entocentrism, dacã este adevãratã, nu are nevoie sã fie explicatã.
Ea este preţioasã...
|
