De când copilãria
mi s-a mutat definitiv în piept,
am învãţat cã titlurile sunt nepreţuite:
nişte rame pentru feţe
care altfel ar curge.
Fãrã ele eşti în afara lucrurilor,
ca o imagine care nu se prinde
de nicio oglindã.
Ne temem de anonimat ca de o orbire –
spaima cã reflexia
ne-ar putea uita chipul.
Privesc oglinda:
îmi livreazã un chip cu nume,
un portret înrãmat în aşteptãri.
Dar sub sticlã,
ceva rãmâne nenumit.
Oglindã, ce te faci
dacã nu ai un titlu pus pe frunte?
Imaginea tremurã,
o mãrturisire mutã:
exist doar cât timp pot fi rostit.
Ce sã fac eu, suflete al meu,
cã tu nu apari în nicio suprafaţã?
Te caut în sticlã, în ochii altora, în cuvinte,
dar tu nu te reflectezi.
Eşti ceea ce scapã oglinzii
sau ceea ce ea nu poate suporta?
Dacã nu te numeşte nimeni,
spune lumea, te dizolvi.
Dar sub privire vãd altceva:
un adevãr fragil, condamnat sã fie vãzut.
Poate cã tu, suflete, nu vrei sã fii aşa.
Poate cã tu eşti ceea ce nu poate fi întors
înapoi cãtre mine.
Atunci cine sunt eu?
Reflexia sau cel care nu apare?
Oglinda nu rãspunde.
Tãcerea dintre noi
e un ciob subţire de sticlã.
Înţeleg acum:
numele e doar coaja a ceea ce se vede,
iar eu sunt restul,
tot ce rãmâne dincolo de reflexie.
Copilul chircit în mine
nu s-a privit niciodatã în aceastã oglindã.
________________________________________
