Ce sunt eu? O amintire a tot ce-am fost odată,
O umbră înglodată în inima-mi plouată?
Mã sting încet. M-am stins destul? Mă vede
cineva acum?
Cum a reuşit ea, ploaia, din Phoenix alb să
facă scrum?
Chiar şi trista mea cenuşă în pământ s-a
îngropat,
Dar să pot muri, nici vorbă! Însă ploaia m-a
schimbat;
Ca nicicând aşa statornic, mai calm ca
niciodată...
Dar când voi mai putea zbura spre-un cer
fără de pată?
Număr impasibil frunzele ce cad; e vară.
De ce cad frunze? Toamna or să cadă iară?
Dar vai! Cu crengile golaşe se pare că rămân,
Cum să pot să-mi câştig seva când sunt
însetat, flămând?
Aş vrea să fiu un sturz bătrân, să pot zbura
spre Soare,
Dar rădăcinile mă ţin şi stau tăcut în ploaie.
Pe crengi şiroaiele îmi curg; nu vreau
rădăcini de plumb,
Vreau aripi ca să pot zbura, din lume să mă
smulg.
