înainte de a mã naşte, mama m-a învãţat sã plâng.
nu ştiu ce a fost în mintea ei,
dar în fiecare seara, dupã ce ai casei se culcau,
mama mã învãţa sã plâng;
uite, asta e o lacrimã.
îmi spunea mama, aratându-mi lacrimile ei.
trebuie sã o ai mereu pregãtitã
sã se rãsfrângã pe obraz
ca un râu leneş inundând câmpurile albastre,
şi pe cele verzi,
şi pe cele uscate.
ea e cerul care plouã în noi
de sãrbãtori,
la rendez-vous-uri banale,
la înmormântãri.
sã nu pleci niciodatã din tine fãrã lacrimi!
apoi, mama îşi scotea din sân, cu mâinile ei tremurânde,
un suspin.
un fir de pãianjen, pe care il suspenda cu grijã
între pleoapa de sus
şi pleoapa de jos.
el e mai firav, ai grijã cum îl aşezi
în liniştea sângelui,
când trec pe lângã tine zeii
şi uitã sã se opreascã.
nu trebuie sã îl zvârli dupã nimeni,
nici sã îl creşti nu ai voie.
lasã-l sã se desşurubeze singur, în aburi şi porumbei,
şi apoi sã tacã.
târziu, când tãcerile mele începeau sã o usture,
mama plângea în hohote.
vezi, vezi?
tu sã nu plângi niciodatã aşa.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Pretios poem, omagiu lacrimei de mama!
off...lacrima ei...cand pica tremura muntii si cerul se deschide sa o soarba!
