Parcã rãtãcit prin mine însumi în acest octombrie fãrã de vreo vinã
Tot cãutând cu gândul printre falduri crâmpeie inocente de luminã
Sperând mereu cã timpul ce-a trecut la un final de zi se va întoarce
Şi ne vom întâlni din nou, zâmbind pe aleea din mirabila grãdinã
Am numãrat pe cer cu drag în nopţi târzii atâtea stele
Cã nu mai ştiu nici numãrul nici calea sã pot pleca de-acolo dintre ele
Precum un fir de praf mã simt, pe buza unei frunze rãstignite
Purtat de vântul inocent spre lacrima din ochiul dragei mele
Nu ştie nimeni dimprejur sã îmi rãspundã la aceastã întrebare
Viaţa ce o trãim e doar o simplã şi necugetatã întâmplare
Sau e precum un val crescut din sine ce se va-ntoarce într-o zi în trup de mare
Lãsând în jur cununi de dor ce-mpodobit-au magica splendoare
Tot ce rãmâne dintr-un fir de iarbã e liniştea în pragul dimineţii
Parfum suav pe stropi de rouã nepãsãtori la haina înceţoşatã a tristeţii
O literã dintr-un cuvânt, o notã din concertul fãrã de sfârşit
Umil sãrut pe fruntea unui vis din care ştim atât: cã ne-am iubit
