Cateodata sentimntele mi-o iau la
galop. E un sentiment ciudat. Simti cum
inima buseste, parca se-nalta ca o racgeta
ce lasa-n urma, doar fum; a carui plecare
este asistata de atata lume, insa
intoarcerea devine o enigma.
Plutesc spre infinitul desert al
dorintelor nevazute, in fruntea carora se
afla iubirea. Ce-mi doresc? Nimic mai mult
decat o clipa de fericire, alaturi de insasi
fericirea.
Ma lupt cu realitatea si in ea nu
regasesc decat clipe eterne de tristete, de
atata esec in care lucrurile par diferit
fata de ce sunt.
Eu sunt o nuanta intr-un tablou, ce
sper sa ramana nemuritor; pensula este
destinul, iar mana ce a zamislit opera este
Dumnezeu.
Dumnezeu...hmmm...acest fum
strapunzator, acest stapan al tuturor, al
vietii insasi...El este papiota de care
atarna toate firele...toate destinile
asteptand sa fie amestecate cu culori
puternice...insa atat de impunatoare.
Am invatat sa zaresc in umbra
lumini, sa le pot stinge sau aprinde cu sau
fara propria mea mana. Am invatat sa caut in
toate lucrurile profunzimea, acea minune ce
sta la baza lor, acel tel misterios, dar nu
imposibil de identificat.
Ziceam mai sus ca ma lupt cu
realitatea. Lasand la o parte asta, acum am
inceput sa ma lupt cu noaptea; cu cerul
instelat; cu destinul meu rapitor...rapit.
Simt in mine prezenta confundata a
binelui cu raul, o descriu, dar nu in
cuvinte si incerc sa o expir ca CO2 si sa o
inspir din nou ca O2. Traiesc din ea si tot
ei ii datorez soarta mea...lasata pe aripile
unui uragan...ce o izbeste de varfurile
muntilor si o alina cu pudoarea nisipului.
Ma spal cu razele de soare si tot cu
ele imi manjesc chipul spre a-l purifica de
zglobia inertie a acestei lumi. Deci, eu,
inertia nu o vad decat ca pe un pacat la
care suntem supusi toti cei care
traim...iubim(chiar daca nu suntem
iubiti)...visam la
imposibil...iubim...traim...visam la
imposibil...