Fiecare dintre noi avem un drum în viaţã.
Unii se rãtãcesc, alţii poposesc mai mult decât ar trebui într-un loc sau altul...
Alţii aleargã fãrã sã priveascã în jur, alţii merg alene, curioşi sã descopere fiecare potecã a vieţii sale şi, deşi ştiu de la bun început cã multe poteci se înfundã, ei au tãria sã o ia de la capãt de fiecare datã.
Unii merg de-a buşilea, sprijiniţi de persoane dragi, dar într-un târziu, când fac primul pas, descoperã cã pot strãbate şi singuri labirintul misterios al vieţii.
Unii oameni merg în genunchi, apãsaţi de greutãţi, griji, necazuri şi nu se ridicã de fricã sã nu cadã de sus...
Alţii stau şi privesc pe cei din jur.
Ce rost are sã strãbatã drumuri necunoscute, dacã, oricum, la final, tot acolo vor ajunge?
Ei bine, eu...
Eu cred c-am poposit prea mult într-un loc. Am învãţat lecţiile pe care viaţa mi le-a oferit - şi pe bunã dreptate spun cã au fost multe...- , aşa cã sunt pregãtitã sã mã ridic din genunchi şi sã pornesc spre o nouã cãrare, cu fruntea sus, cu privirea spre cerul senin şi cu gândul cã mã voi înãlţa spre scopul pentru care am fost hãrãzitã.
Şi dacã se va-ntâmpla sã cad... Nu-i nimic! Geunchii mei încã mai poartã amprenta cãzãturilor trecute.
Un singur lucru ştiu: cã nu voi alerga niciodatã...
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
nu alerga
viata e goala de atata bine
incat
fericirea unui vis
realitate pare...