Am învãţat sã mã nasc
din pântecul
viselor ucise prea devreme.
Am învãţat sã respir
în întunericul neîndurãtor.
Am învãţat sã vãd
cu fruntea apãsatã de fantasmle gândurilor
sinucise de plictisealã.
Am învãţat sã vorbesc
aprinzând câte o stea pe cerul gurii
încleştate de dor.
Am învãţat sã merg
atunci când timpul pare
cã se opreşte în locuri depãrtate mie.
Am învãţat sã alerg
când pãmântul şi cerul
mã strivesc cu neputiinţa lor.
Am învãţat sã visez
la umbra unei rãdãcini uscate
de stejar.
Am învãţat sã iubesc
acolo unde mã doare iar şi iar….
Am învãţat sã rãtãcesc
când paşii mei nu au urechi de auzit.
Am învãţat sã mor
în fiecare clipã
şi sã renasc în fiecare ceas
zdrobit de minutele agoniei.
Timp! Lasã-mã singurã cu o secundã
Sã o privesc în ochi şi sã-i spun
cã e prea târziu…