Precum noaptea ţine stele, iarã Luna-ntreaga noapte,
Aşa leaga timpul viaţa printre clipele deşarte,
Cãci într-o secundã omul nu existã decat mort,
Doar procesul e fiinţa, nu al lui firav suport.
Iar în pântecul luminii unde toate sunt doar una,
Din pamânt rãsare Soare, din Nimic rãsare Luna.
Şi încep a se-nvarti in puternice vibraţii,
Tresarind la nesfârsit printre nori de constelaţii.
În convulsii descriptive corzile-ncep a se-ntinde
Şi se zbat in a lor lume, câtã mintea ta curpinde,
Ca-n vecinãtatea lor sa se-mprãştie puterea
Unui gând rãtacitor ce-ţi constituie averea.
Ä‚sta-i omul, fuga oarbã, timp ce poate fi-ngropat,
Clipa dulce, oscilanta, condensatã-ntr-un citat,
Veşnicie de lumini ce patrund o minte plinã,
Cum şi el este fereastrã spre a altuia luminã.