Prin ziua nou venitã, ce nu-i modern în sine?
Ce este-n ea arhaic, la modul dureros?
A rãsãrit vreodatã, un Soare blând, vezi bine,
Fãrã sã aibã-n faţã un nor întunecos?
Bãtut-a Vântul, iatã, mereu, cu-aceeaşi forţã,
În fiecare clipã a Vieţii lui de soi?
Iscat-a Luminare, aceeaşi bunã Torţã
Aprinsã-n traiul nostru, ca-n Ziua de Apoi?
Ni-e lumea cotidianã de-un modernism ferice!
Nimic din ce e astãzi, n-a existat şi ieri!
Nimic din ce-o fi mâine, putem cu toţii-a zice,
Nu vom vedea de astãzi iscat pe-a noastre vreri,
Şi chiar nimic în lume, nu va mai fi vreodatã
Fãcut cu-aceeaşi Milã, ca-n timpul învechit!
Modern? Arhaic? Practic? Gândirea aşezatã
Tot va putea discerne ceva deosebit!
