În strâmbãtatea-i tandrã , un pom e-o frumuseţe !
Nici nu se-aratã-n lume cã-ar fi un pic bãtrân ,
Dar scoarţa îl trãdeazã , iar scorbura-n tristeţe
Îl macinã tot timpul cu chipul ei pãgân ,
Fãcându-l sã roşeascã prin florile sosite
În ramurile sale , ca-n vârste de demult !
Doar frunzele-apãrute pe ramuri alungite
Îi dau de-acum speranţa-ntr-un ajutor ocult ,
Şi el rugând cu milã , cumva Divinitatea ,
Sã-i mai acorde-o şansã pentru vreo câţiva ani ,
Spre-a-şi pune-n rânduialã şi rodul , şi etatea
Şi mugurii din varã , rotunzi şi diafani !
