A fost odatã-n timpuri un mic copil de-o şchioapã
Ce mai fãcea pe-alocuri nãzbâtii şi prostii ,
Dar care era-n stare pe-alocuri sã priceapã
Cã-n Ceruri este-o Fiinţã ce-n veci l-ar ocroti
Şi-n fericita-i viaţã , alãturi de pãrinţii
Ce l-ar feri de rele , s-ar mai gãsi pe-ales
Acolo Sus , pe Boltã , spre el zâmbind , şi Sfinţii
Ce i-au vegheat cu milã, cel trai, bine-nţeles !
Ajuns-a sã mai creascã acel copil oleacã
Şi sã rãzbatã-n tainã şi greutãţi , şi chin !
Vãzut-a însã-n toate , cã rãul mai şi pleacã ,
Lãsând în locu-i Visul şi Gândul cel Creştin ,
Aduse toate-acestea de-un Domn al Bucuriei
Şi-al Liniştii Supreme, ce-n vremuri l-a-ndrãgit !
Ajuns la bãtrâneţe , Puterea Veşniciei
Asupra sa venit-a din nou , necontenit ,
Fãcându-l cu smerire , pe faţa Pãmânteascã
Sã se închine iarãşi , din nou lui Dumnezeu ! …
Ei bine , fiinţa-aceea ce-a învãţat sã creascã
Eram cu siguranţã şi tu şi ei şi eu !
