Floriile
În veacuri depãrtate , venind încet pe cale ,
Iisus cu-ai Sãi Apostoli pe care toţi îi ştim ,
Intrau cu demnitate , primiţi cu osanale
De gloata gãlãgioasã de prin Ierusalim !
Cãlare pe catârul cel alb , în umilinţã
Şi împlinindu-şi ţelul spre care-A fost trimis ,
Iisus se întristase , privind cu neputinţã
La viitoru-I sumbru-n destinu-I de proscris !
Iubit din veci de Tatãl şi ştiindu-şi viitorul
Prezis de multã vreme , ce-acum îl aştepta ,
Pe drumul penitenţei urca Mântuitorul
Îngrijorat de alţii şi nu de soarta Sa !
Ştia Ierusalimul , cu firea-i schimbãtoare ,
Ştia cã bucuria-i va fi un lung suspin ,
Atunci când la o vreme , fiind pusã la-ncercare ,
Aceeaşi gloatã asprã îl va purta spre chin !
Cãlcând pe-adânci covoare de lauri , spre luminã,
Iisus se aşteptase la tot ce-I va fi dat !
Nicicând nu se-ndoise de dragostea Divinã ,
Nicicând nu se visase vreodatã împãrat ,
Şi-acum , o-ntreagã lume , venitã cu ardoare
Sã-L vadã-ndeaproape , îl aclama mereu ,
Crezându-L un rãzboinic venit ca sã doboare
Un jug ce-n umilinţã o apãsa din greu !
Iisus se resemnase , ştiind cã-aşa , deodatã ,
Vreun om nu va-nţelege mesajul Sãu de-acum
Neacceptând pesemne , cu firea-i neschimbatã ,
Iubirea sã-l conducã pe-al demnitãţii drum !
Privind cu duioşie la lumea visãtoare
Ce L-a primit ca rege , cu ram de palmier ,
Hristos înaintase , cuprins de-ngrijorare
Spunând un Vai cetãţii , rugându-se spre Cer ,
Şi implorând pe Tatãl , din Lumea de Visare
Sã nu socoatã astãzi , pãcatul fãrã leac ,
El Îl ruga sã ierte pãgânele popoare ,
Ce-n cruda lor neştiinţã , n-au prea ştiut ce fac ,
Şi-atunci când peste veacuri , privi-vor cu regrete
Istoria de care ei înşişi s-au speriat ,
Vor şti de-acu-nainte sã nu se mai repete
Greşeala de-a ucide un Om nevinovat !
|
