De ce e Doamne-n lume prilej de-ngrijorare ?
De ce teroarea curge spre oameni mai cu foc ?
De ce prostia creşte atât de mult sub soare
Încât noi , cei de astãzi nu mai gândim deloc ?
De ce urâm pe altul , spre-a-l face sã urascã
Şi vrem o rãzbunare ce nu ne stã în firi ?
De ce în jurul nostru un aprig hãu se cascã
Sã-nghitã-n nepãsare smerenii şi iubiri ?
De ce ne-aţâţã domnii din tronuri deşucheate ,
Ce ne conduc , fireşte , cu mâinile de fier ,
Sã ne lovim cu sete în capete turbate
Spre-a strânge iar cureaua cu traiul auster ?
De ce , acestea toate , o , Doamne mai existã
În vieţile mãrunte din neamul omenesc ?
De ce nu ştim cã mintea de-a pururea rezistã
La orice uneltire , când e Izvor Ceresc
Şi cã atunci când rãul ni se iveşte-n cale ,
Forţându-ne iar fiinţa s-o ia pe-un drum greşit ,
Noi toţi putem , cu Domnul , la braţ pãşind agale ,
Sã facem din Credinţã , un leac desãvârşit ?!
