Superbe sunt pãdurile în toamnã;
O simfonie de culori pe dealuri,
Dar vaier scoate codrul de aramã,
Când frunze-i cad în drumul cãtre moarte.
Tristeţe dulce se revarsã-n valuri,
Ca strigãtul cocorilor în noapte.
Frumoasã-i toamna şi paradoxalã;
Încântã pânã la lacrimi splendoare-i vegetalã,
Cu camuflajul bolii în frunze colorate.
Ce complicat e omul, ce crudã-i soarta lui!...
Subtil ne-ndeamnã toamna sã cugetãm la moarte,
Cãci omul e şi el ca frunza codrului,
Cu tragicu-i destin pe-o lume de pãcate.
