De Ziua Culturii Naţionale, neîntâmplãtor celebratã pe 15 ianuarie, nu existã nume care sã fie mai prezent în inimile românilor şi pe buzele tuturor decât Mihai Eminescu.
Personalitate complexã şi plurivalentã, poet, prozator şi jurnalist, a avut viziuni de geniu care au depãşit cu mult graniţele epocii sale. Eminescu a fost un spirit ales, venit pentru o misiune sacrã, de a reprezenta un popor peste veacuri şi de a-l duce înainte în pofida tuturor vitregiilor.
O astfel de menire transcende destinul particular (unul tragic, ca al multor genii, de altfel) şi chiar şi rezonanţa în societatea vremii, fiindcã adevãratul sãu ecou este un arc aproape infinit peste timp.
Astãzi, mai mult ca oricând, avem datoria de a ni-l reaminti şi de a-i cinsti locul în istorie - în pofida celor pe care le-au scris detractorii -, de a-i reciti şi recepta corect opera.
Poetul naţional a avut calitatea rar întâlnitã de a îmbina fiorul liric autentic, versificaţia mãiastrã cu cele mai înalte şi profunde teme filosofice, ezoterice, transcendentale.
Opera sa este una a metafizicii şi a solitudinii, iar sensurile cele mai profunde încã suntem invitaţi sã le descifrãm. Totul are un sens ascuns, fãcând trimitere la alte universuri şi la mistere cosmogonice, în poezia eminescianã.
"Nu-mi trebuie flamuri/Nu voi sicriu bogat/Ci-mi împletiţi un pat/Din tinere ramuri./Şi nime-n urma mea/Nu-mi plângã la creştet/Doar toamna glas sã dea/Frunzişului veşted" ("Mai am un singur dor").
Aici este vorba despre mai mult decât o simplã modestie, prin care se evitã fastul inutil chiar şi în momentul trecerii din aceastã lume. Poetul face referire la comuniunea cu natura, pe care o vede ca pe o poartã spre (re)integrarea cosmicã.
Eminescu a înţeles perfect cã naşterea, trecerea prin viaţã şi moartea sunt, înainte de toate, un mister, şi le-a redat în versuri de o stranietate şi de o frumuseţe tulburãtoare şi azi.
Ca exemplu ar putea sta urmãtoarele versuri din "Mortua est":
"Vãd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
Privesc apoi lutul rãmas… alb şi rece.
Cu haina lui lungã, culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ţi rãmas încã viu –
Şi-ntreb al meu suflet rãnit de-ndoialã:
De ce-ai murit, înger cu faţa cea palã?".
Peste timp, ne vom aminti mereu cã Mihai Eminescu a fost un adevãrat spirit universal, iar opera sa, atât de bogatã în sensuri şi în subtilitãţi, va rãmâne una de referinţã pentru toţi cei care vor veni.
