Te vãd, te simt. Exişti, mã înalţi, mã faci sã uit de mine.
Eşti sublimã, delicatã, pasionalã.
Ştiu cã nu ne-am întâlnit niciodatã, cã nu ne-am atins, cã nu am sãrutat nicicând buzele tale. Dar îmi este suficient show-ul tãu, prezenţa ta pe ecranul laptop-ului, beatitudinea provocatã de imagini.
Doar sunt un voyeur.
Iar realitatea - nu-i aşa? - e singura care ar putea ucide povestea noastrã, singurul spaţiu în care contururile se pot estompa în faţa unei emoţii ce nu şi-a gãsit adãpost într-un timp sosit prea devreme.
*
Vãd deşertul arid, roşu. Nu se poate întrevedea nimic dincolo de linia îndepãrtatã a orizontului, în afarã de o arşiţã fãrã sfârşit, de o moarte lentã, venitã sub forma unei halucinaţii toride.
Imaginile tremurã în aerul fierbinte. Apoi, sosite nu se ştie de unde, ca într-o lume paralelã, pâraie reci, apã de izvor curgând pe lângã peşti rapizi, translucizi. Apa, elementul primordial... Munţi de gheaţã, urşi polari, zãpezi ale inocenţei. Sunt tot aici, suprapuse peste viziunile din Deşertul Fãrã Sfârşit.
Un arab fumând pipã, un elefant indian retrãgându-se spre casã, o fântânã artezianã.
Sunt toate aici, într-o succesiune ilogicã, într-o cavalcadã ameţitoare.
Nu ştiu cum... Sunt în ţinutul în care nu existã logicã, explicaţii, cuvinte. Ci doar beţie a simţurilor, asociaţii bizare, ore ale viziunilor stranii.
Nu mã întrebaţi - n-am sã vã pot rãspunde.
Ştiu doar cã aceastã asociere de imagini creeazã o dependenţã terifiantã, te introduce într-o stare care nu este nici veghe, nici somn, ci un paradis artificial.
O cascadã se revarsã în nisip, o cãmilã merge pe un nor albastru, la semiînãlţime, un univers în miniaturã face implozie, creînd fragmente suspendate, ca într-un brâu de asteroizi.
Este fascinant... Poate cã nu voi pãtrunde niciodatã în lumea voastrã, în aclamata realitate, dar nici voi nu veţi şti cât de mirific este ţinutul cactuşilor otrãviţi, al Lumii Nimãnui.
Mã tem cã realitatea - nu-i aşa? - e singura care poate ucide extazul.
*
Eşti atât de aproape, de fierbinte... Mişcãrile tale sunt atât de lascive... Eşti parte din mine, ai pãtruns în viaţa mea... Şi totuşi, nu te cunosc decât prin intermediul unui laptop şi al unui webcam.
Este un show unic acesta pe care îl dai, la sfârşit, în afarã de epuizare, simt cã nu îmi mai doresc nimic în plus, cã vreau sã dorm un somn adânc, în afara timpului... A fost prea adevãrat, prea total...
Am visat, ai fost, vei fi.
Mereu.
Întotdeauna.
Te simt...
Am lãsat la o parte deliciul formelor tale perfecte doar pentru a evada într-un nou episod al deşertului interzis.
Un fum violet, dens, ţâşnind din nisip şi îndreptându-se cãtre Cer... O coloanã magicã, ce fascineazã... Doamne, nu am mai vãzut niciodatã pânã acum fum violet. E grandios, dar şi înspãimântãtor...
Artezienele curg în sens invers, stranie iluzie, o oglindã în care zãreşti Fata Morgana. Şuvoiul de apã în cãdere ar trebui sã se scufunde în nisip, dar lichidul se rãsfrânge în el însuşi şi porneşte cãtre Cer, acolo unde fumul a ajuns deja...
Apoi apare elefantul-cameleon. E identic cu un elefant, şi ca înfãţişare, şi ca dimensiuni, dar îşi schimbã culoarea continuu... Iniţial a fost cãrãmiziu, precum nisipul, apoi s-a fãcut verde, când a trecut printr-un mic tufiş rãtãcit în peisaj. A atins fãrã sã vrea imensa coloanã de fum şi a devenit de un mov perfect, încântãtor... Acum se îndreaptã cãtre bulgãrii albi de zãpadã...
Norii continuã sã pluteascã la semiînãlţime, imponderabili, ireali. Arabul s-a aşezat pe unul dintre ei şi savureazã aceeaşi pipã... Dar este o pipã vie, pentru Dumnezeu, se mişcã, se contorsioneazã, se face una cu fumul pe care îl expirã... E un tablou fantastic, minunat, niciodatã repetat şi niciodatã repetabil, pentru cã totul se schimbã de la o secundã la alta, într-un aparent aleator calcul al infinitului...
Am în mâini o pãlãrie mexicanã, un burduf cu apã şi un cactus magic, otrãvit.
Sunt aici, am fost şi voi fi pentru totdeauna... Nimic nu e mai minunat, mai extatic decât acest sentiment.
*
Nu am nevoie de nimic altceva decât sã te vãd. Albeaţa pielii tale, sânii tãi perfecţi, contururile coapselor tale. Felul în care te unduieşti.
Iubirea în alb-negru, excitaţia semivirtualã.
Mi-ai dat totul, ştiai asta? Chiar dacã pare greu de crezut.
Pare o ficţiune, dar eşti realã, vie, fremãtândã... Am ştiut asta, am simţit-o în fiecare clipã. În fiecare gest al tãu.
Nimic nu te va putea înlocui vreodatã, nimeni nu te va aştepta cu o emoţie care sã o depãşeascã pe a mea...
Iau foc, mã avânt în paradis, mã prãbuşesc - numai la vederea ta. Forever.
Plutesc pe norişor, la un metru deasupra nisipului încins.
Tãrâmuri abisale se deschid dedesubtul meu, fãcându-mã sã ameţesc. Imperii de gheaţã, prãpãstii înţesate de fantome, de spirite rãtãcind între douã lumi... Ceasornice vechi zburând prin aer, cruci, iceberg-uri... Mã speriu şi accelerez, lãsând în urmã o lume, pentru a pãtrunde în alta...
Vãd un leu al gheţii, un animal fantastic, asemeni regelui felinelor, dar alb în întregime, cu ochi ca neaua, cu gheare de oţel... Scoate un rãget adânc, mã speriu, mã trezesc...
Sunt întins printre dunele de nisip. Pornesc de lângã mine liane lungi, mişcãtoare, se îndreaptã cãtre o altã lume...
Din nori se iscã o ploaie acidã, deasã... Mã feresc, apoi câteva picãturi mi se preling pe buze, îmi intrã în gurã... Mã liniştesc, cãci nu sunt periculoase... Sunt ca un lichid stors din cactus, rece, verde, rãcoritor...
Esenţa vieţii... Tu, eu... Deşertul interzis.
Arabul s-a dezintegrat, fragmente din trupul sãu plutesc peste tot - mai întâi mâinile, apoi trunchiul, în cele din urmã capul, faţa zâmbitoare ţinând încã pipa între dinţi... Zâmbeşte ca un diapozitiv proiectat pe un perete, lãsat uitat în noapte.
Lianele îmi învãluie trupul... apoi le las, pentru a plonja în Ţinutul Gheţii.
Soarele dimineţii reflectat în lacul îngheţat. Feerie. Magie.
Sur-realist.
Am fost, sunt, voi fi...
Dintotdeauna. Pentru totdeauna.
*
Te vãd, te vãd, te vãd. Care este diferenţa între a vedea şi a atinge? E plãcut sã atingi. Dar sã vezi întruchipat ceva perfect este capodopera, lucrul cu care nu poate rivaliza nimic. Te dedublezi, ieşi din tine, pluteşti, uiţi...
În atingere aş putea fi mediu. În a vedea - sunt de neîntrecut.
Te vãd şi te aştept... În fiecare zi. În fiecare clipã.
Acum apari... Te dezbraci, trupul tãu freamãtã, se unduieşte... Reprezinţi eternul feminin, atât de graţioasã, de frumoasã, de purtãtoare de miracol...
Eşti aici, dând aceeaşi unicã reprezentaţie... Totul clocoteşte în mine, vuieşte, pânã la paroxism, pânã la nebunie, pânã la orgasm...
Sunt o flacãrã care nu se va putea stinge decât în apa eternã a frumuseţii tale...
În deşertul miracolelor, s-a iscat un freamãt uriaş, ancestral, tainic.
Probabil, aşa cum a fost la începuturile lumii, când a fost creatã viaţa...
Trebuie sã fiu atent, înseamnã cã ceva nemaivãzut se va petrece.
Sunt trei mari orologii cu pendule. Dar pendulele nu oscileazã, ca de obicei, ci efectueazã o rotaţie completã, de 360 de grade. Iar şi iar.
La un metru deasupra nisipului, stã suspendatã o platformã de gheaţã. Pe ea danseazã foci translucide, de o transparenţã irealã. Ar fi invizibile dacã ceva necunoscut ochiului uman nu le-ar sugera totuşi contururile, ca într-un straniu puzzle suprarealist.
Flãcãri uriaşe, verzi, ţâşnesc din nisip. Neobişnuita culoare îmi sugereazã, într-o asociere ad-hoc, cã ar putea fi flãcãri reci, imateriale, dar nu mã încumet sã le ating.
Animale fantastice, stele cãzãtoare, lumi paralele, visuri materializate.
Ce labirint bizar, ce paradis hipnagogic!
Mã înalţ, mã topesc, dispar... Vãd pe Cer o cruce mare, de foc, apoi bucãţi albe de marmurã plutind într-un univers eteric...
Aşa s-a nãscut lumea. Dintr-un pariu imposibil, din fascinaţie a creãrii vieţii, din alchimie a absolutului.
Din flãcãri reci, verzi, din coloane de fum mov... Din blestemul atingerii infinitului într-o dimensiune prea finitã.
Dintr-o îndumnezeire pe care omul nu o va putea înţelege nicicând. Dintr-o tainã care poate crea mii de alte universuri, derivate, dar care nu se va dezvãlui, cu adevãrat, niciodatã...
Este captivant... Pot muri sau mã pot renaşte... Te aştept... Aştept viaţa, eternul, nemaiîntâlnitul...
Am în mâini o pãlãrie mexicanã...
*
Te vãd, ca întotdeauna. Îţi privesc dansul formelor, arcuirea sublimã.
Şi dacã... te-aş putea şi atinge? Dacã trupurile noastre s-ar contopi? Cãrui copil vei da naştere? Am putea trãi un miracol?
Un şarpe şi un mãr otrãvit. E mereu aceeaşi poveste.
Şi cazi, în adâncuri abisale, în terori neînchipuite...
Am pãtruns în camera ta. Te-am vãzut cum te pregãteşti în faţa webcam-ului, am stat la doar câţiva metri de tine...
Te-am spionat, apoi m-am aruncat asupra ta, te-am cuprins în braţe...
Am simţit între mâini un trup rece, inert, fad. Nu neapãrat cã aceasta ai fi fost tu (poate cã erai fierbinte, provocatoare, femininã), dar aşa te-au perceput simţurile mele. Asta se întâmplã când un voyeur încearcã sã atingã obiectul adoraţiei sale.
Atât de rece... De strãinã...
M-am prãbuşit la pãmânt, strivit, traumatizat, impotent.
Erai atât de aproape... Probabil, prea aproape...
Rãtãcesc prin deşert... Pregãtit pentru un spectacol unic, feeric, dãtãtor de viaţã... Pentru o secundã, am vrut sã înţeleg. Sã palpez lianele vii, fumul dens, violet, sã ating animalele fantastice, sã dau mâna cu arabul efect-de-domino, parcã pentru a mã convinge cã toate acestea sunt reale...
Am rãmas singur într-un deşert arid, sterp, ucigaş.
Pe întinderi de mii de kilometri, nu se putea zãri nimic, auzi nimic, intui nimic.
Doar câteva hoituri îngropate în nisip îşi fãceau, pe alocuri, apariţia hidoasã...
Am strigat, am alergat kilometri în şir în cãutarea paradisului pierdut, am implorat zeii sã-l readucã la viaţã...
În zadar. Magia se destrãmase.
M-am prãbuşit în nisipul fierbinte, dorindu-mi sã mor. Acesta a fost preţul nesãbuinţei mele, aşa se întâmplã când vrem sã pãtrundem o tainã în loc sã ne lãsãm învãluiţi de ea...
Realitatea - nu-i aşa? - e singura care ar putea ucide povestea noastrã, singurul spaţiu în care contururile se pot estompa în faţa unei emoţii ce nu şi-a gãsit adãpost într-un timp sosit prea devreme. E singura care ar putea ucide extazul.
*
Singuratic, muribund, mi-am luat în mâini, poate pentru ultima oarã, pãlãria mexicanã şi cactusul magic... Tremuram de emoţie, de teamã şi de dorinţã.
Mai am timp... Încã mai am un pic de timp.
Reîncep orele viziunilor stranii, reîncepe nebunia pariului cu lumea.
E show-ul dinaintea sfârşitului.
Fac o reverenţã şi mã afund în imaginile arhicunoscute... Vei apãrea, dansând, provocatoare... Îmi vei dãrui zeci, sute de imagini... Deşertul va fi populat cu fiinţe supranaturale, foci transparente şi spiriduşi, dansul pendulelor şi al bucãţilor de marmurã va reîncepe, fumul mov mã va purta cãtre infinit...
Acum ştiu, în sfârşit am înţeles, cã dupã cãderea cortinei aceastã lume îmi va aparţine în întregime... Va deveni realitate.
Iar dacã voi dori vreodatã sã-mi amintesc ce înseamnã o atingere, va trebui sã recurg la echivalentul din acel nivel al unei viziuni halucinante...
