Viaţa nu e simplã pentru nimeni. Problemele cu subzistenţa, iubirile nefericite, moartea unei rude, serviciul epuizant, haosul global... Sacul e plin pentru fiecare. Depinde doar ce contrapondere gãsim, cât echilibru putem sã aducem în vieţile noastre mãrunte şi nefericite...
O dupã-amiazã însoritã, o vacanţã la munte sau la mare, o întâlnire sportivã urmãritã cu sufletul la gurã... Şi. când mai gãsim timp şi pentru asta, ascultarea unei predici duminicale sau darea unui acatist...
Mã gândeam la toate acestea şi la multe altele în timp ce mã luptam la rândul meu cu o crizã depresivã, cu sentimentul inutilitãţii, cu teama cã nebunia care a cuprins întreaga planetã se va extinde pânã va duce specia umanã la extincţie.
Când puteam, mã retrãgeam în faţa unei arteziene unde se aciuiserã câţiva porumbei, goniţi în joacã de copiii care alergau pe acolo. Alţi trecãtori, ca şi mine, se opreau pe bãnci, mâncau câte ceva, citeau ziarul, iar perechile de îndrãgostiţi îşi spuneau cuvinte de iubire...
Viaţa merge mai departe.
*
Îmi era şi groazã sã mai deschid site-urile cu ştiri. De la rãzboaie atroce şi politicieni cãrora nu le pasã la drame familiale sfârşite în divorţ sau chiar crimã, de la minciuni propagate prin media la crize personale încheiate cu sinucideri, un smog cenuşiu pãrea cã a cuprins întreaga planetã.
Iar eu nu aveam ce sã fac decât sã asist neputincios la toate acestea, ca un spectator care urmãreşte o dramã sau o tragedie şi rãmâne ţintuit pe scaun în mijlocul unei sãli pe jumãtate goale. Toţi avem sentimente rãnite, dar foarte puţini gãsesc cu adevãrat un panaceu.
Fiindcã am vorbit de sinucideri. Mã îngrijora tot mai mult Andreea, o vecinã de bloc, studentã în anul I, care auzisem cã are gânduri de suicid dupã ce fusese pãrãsitã de iubit pentru alta.
Desigur, era la vârsta tinereţii, a primelor iubiri, a entuziasmului. Ştiam. Şi eu trecusem prin asta la vremea respectivã. Un entuziasm curmat brutal de un gest lipsit de orice rafinament, de orice tandreţe.
Am încercat sã-i explic.
"Andreea, tu eşti o fatã bunã şi sensibilã. E firesc sã-ţi pese, e firesc sã vrei sã rãmâi fidelã unui sentiment. Dar sã ştii cã iubim de mai multe ori în viaţã. Ţi-o spun din experienţã".
"Eu nu îl iubesc decât pe el. Şi aşa va fi pentru totdeauna. Dacã nu pot sã îl am, cred cã e mai bine sã nu mai fiu".
"Ai pãrinţi, ai rude care ţin la tine".
A privit în gol şi am ştiut cã nu mai are sens sã continuãm discuţia.
*
Oameni mãcelãriţi. Schije. Sânge.
Lideri apãrând pe ecranele televizoarelor într-un zâmbet larg sau într-un rânjet tâmp.
Pãrinţi rãmaşi fãrã copii, copii strãmutaţi şi rãmaşi fãrã familie.
Bombe. Din nou sânge. Moarte.
Oare oamenii înţeleg, cu adevãrat, ce înseamnã sã comiţi un gest ireparabil? Ceva care nu se mai poate întoarce şi care va schimba destine pentru totdeauna.
Se pare cã nu. Dacã ar face-o, probabil cã planeta ar fi un loc al pãcii şi al serenitãţii, nu al rãzboiului şi al suferinţei.
Câteodatã îmi doream sã nu mai înceapã ziua urmãtoare. Fireşte, nu curmându-mi zilele, ci aşa, ca exerciţiu de imaginaţie.
Privind fântâna artezianã şi copiii care în joaca lor inocentã goneau porumbeii, privind soarele de toamnã târzie încercam sã nu suprapun peste toate acestea ororile rãzboiului sau suferinţele inerente existenţei terestre.
Apoi, seara, dupã o zi de lucru obositoare şi plictisitoare, am adormit. Am visat cã mã aflam pe un tãrâm straniu, necunoscut. Auzeam urlete de lupi şi descântece de magie neagrã, parcã mã aflam la marginea unei pãduri întunecate.
Am fugit cât am putut de tare, încercam sã ajung din nou în oraş, din nou la luminã. Când în sfârşit am ajuns iar pe strada mea, era luminã. Dar am vãzut trecând un convoi funerar. Muzica funebrã fãcea sã îmi îngheţe sângele în vene. Am privit spre sicriu şi am vãzut chipul palid, inert, al unei fete trecute în nefiinţã. Era Andreea!
Am început sã plâng mai întâi încet, apoi în hohote largi, nestãvilit.
M-am trezit gâfâind spasmodic.
*
A doua zi, am dat drumul la radio.
"Mii de oameni rãmaşi fãrã locuinţe în urma inundaţiilor...", "Un nou atac aerian face morţi şi sute de rãniţi...", "O adolescentã s-a aruncat de pe un mall, ucigând în cãdere şi o trecãtoare care se afla în zonã".
Trebuie sã-i vorbesc Andreei, orice ar fi. Altfel coşmarul va deveni realitate.
"Mi-ai zis o datã cã îţi place Dostoievski. Nu te întreb acum de romanele sale celebre, dar ai citit nuvela «Visul unui om ridicol»?".
A clãtinat din cap a negare.
"Nu, şi acum nici n-am chef s-o citesc. Suferinţa mea e prea mare".
"Nu ţi-am spus fiindcã aş crede cã ai prea mult chef de citit. Dar exact despre asta era vorba acolo. Despre un om care suferea şi care se hotãrâse sã se sinucidã. La un moment dat, adoarme şi are un vis... Sau poate o viziune. Cele relatate ulterior sunt neînchipuit de interesante, probabil este una dintre cele mai bune nuvele care au fost scrise vreodatã".
"Eu acum ascult muzicã goth. Cine ştie, poate mã va însoţi în drumul cãtre moarte".
"Andreea!", am strigat, dar mi-am dat seama cã nu are sens sã continuu.
*
...Statistica seacã, dezarmantã, a numãrului de morţi şi de rãniţi. Se pare cã istoria contabilizeazã cifrele, nu conştiinţele.
Începe o zi nouã.
Totul va fi la fel?
"Cine vreţi sã fie eliberat, Iisus sau Baraba?".
Chiar, cine?
Cu imagini de coşmar care încã îmi mai bântuiau închipuirea, fãrã sã ştiu dacã ziua urmãtoare îmi va pãrea mai bunã sau complet lipsitã de sens, m-am îndreptat din nou cãtre locul unde mã mai opream dupã-amiaza.
A doua zi, am reuşit sã o aduc şi pe Andreea pentru câteva minute.
"Uite...", i-am zis, arãtându-i o fetiţã care alerga sã prindã un porumbel.
"Este un joc inocent care anunţã marile lupte de mai târziu. Nici fetiţa, nici porumbeii nu ştiu ce cautã pe lumea aceasta, care este rostul lor. Dar duc înainte specia. Porumbeii se vor împerechea şi vor face pui, pe care îi vor creşte cu grijã. Fetiţa va creşte, va deveni adolescentã, apoi femeie, apoi mamã. Sper cã nu va suferi atât de mult ca altele, sper cã acel copil cãruia îi va da naştere va aduce ceva bun pentru omenire.
Sigur, nu avem de unde sã ştim, dar putem sã sperãm. Într-o zi, fãrã sã ne dãm seama, lumea va deveni mai bunã, chiar dacã nu acea lume pe care au visat-o utopiştii. Aici e miracolul vieţii - acest germene este pretutindeni, în fetiţã, în porumbel, în tine, în mine, în toţi. El este acolo chiar dacã noi nu realizãm.
De aceea viaţa va învinge moartea, fiindcã viaţa este un miracol, o tainã a firii în drumul cãtre infinit, în timp ce moartea este o trecere - una dureroasã, tragicã, dar pe undeva comunã.
Ucigându-te pe tine, ucizi şi ceva din zborul porumbelului, din faţa zâmbitoare şi scãldatã în razele soarelui a fetiţei. Şi chiar şi din mine, spectator mut şi neputincios al unei piese de teatru al cãrei final nu îl cunosc şi la care am plãtit taxa pe bilet demult, când încã nici nu eram aici... Citeşte nuvela lui Dostoievski şi vei înţelege".
Andreea a ridicat privirile cãtre artezianã şi, pentru prima datã, am simţit cã va lupta pentru viaţã.
