Cine sunt, cu adevãrat? Poate cã, pe undeva, nu sunt decât o replicã modernã a eroului "Însemnãrilor din subteranã" ale lui Dostoievski, care se întreba cum e posibil ca pe aceiaşi oameni pe care îi dispreţuieşte sã-i considere uneori deasupra lui şi, mai mult, sã-i pese de pãrerile pe care aceştia le au despre el.
...Întotdeauna m-am întrebat ce se ascunde în spatele privirii de gheaţã a mizantropului care mi-am închipuit cã sunt, care este rãspunsul ultim pe care l-aş da divinitãţii dacã m-ar întreba ce simt cu adevãrat faţã de semenii mei.
Le urãsc invidiile, micimile, rãutatea, lãcomia, perversitatea. Mi-am imaginat deseori cã le-aş dori ca rãul pe care îl provoacã celorlalţi sã se întoarcã asupra lor. Dacã, de exemplu, soţul alcoolic care îşi bate nevasta în fiecare zi ar trebui sã suporte acelaşi tratament din partea altcuiva, a unui vecin supãrat sau a unui gardian de închisoare, ar înţelege cã nu trebuie sã mai continue ceea ce face?
Vedeţi, nimeni nu este perfect, şi desigur cã nici eu nu sunt scutit de la aceastã regulã. (Adevãr pe care l-am relevat în finalul povestirii "Omul şi pãianjenul", în care atributul mizantropiei mi-a ieşit aproape perfect). Dar de ce tot timpul omul are nevoie de lecţiile cele mai dure cu putinţã pentru a se opri din minciunã, din înşelãtorie, din desfrâu? Unii nu se opresc nici atunci.
Viaţa, pânã la urmã, nu este decât un timp şi un spaţiu limitat, în care trebuie sã dãm mãsura valorii noastre, şi nu pe cea a monstruozitãţii care pare sã ne caracterizeze.
*
...Mã învârt în aceastã lume, deseori absurd şi fãrã sens, asemeni fluturelui care se roteşte în jurul lãmpii, atras de o luminã ce i-ar putea fi fatalã.
Aud în fiecare zi despre violuri, ucideri, atentate. Despre trãdãri şi josnicii. Despre luptãtori kamikaze şi despre amatori de snuff.
Şi totuşi, cei care au citit "Revanşa Matrioşei" au reţinut cã, în cazul în care aş putea fi de folos unui semen al meu, chiar şi unul din categoriile cele mai hulite, care s-ar afla într-o suferinţã sau cumpãnã sincerã, aş face-o bucuros.
Şi atunci?
Cine sunt, cu adevãrat? Înainte de a-i judeca pe ceilalţi trebuie sã mã evaluez pe mine.
Poate cã mi-e fricã.
*
Mi-am dat seama cã, dincolo de duritatea afişatã, de otrava pe care o arunc asupra lor, de intoleranţa pe care o trãdeazã unele dintre scrierile mele, mai existã un secret atât de bine ascuns încât nici eu nu-l descifrez.
Iar "lovitura de graţie" (ghilimelele sunt necesare, pentru cã, de fapt, mi s-a deschis o poartã) mi-a dat-o reacţia în faţa situaţiilor în care aceşti semeni m-au tratat cu omenie.
Au fost momente, poate aproape banale, dar de o însemnãtate enormã, când la politeţe mi s-a rãspuns cu politeţe, bunãvoinţa a fost rãsplãtitã cu bunãvoinţã. Lucruri aparent mãrunte de tipul scaunului cedat în autobuz sau al scuzelor adresate în cazul unei greşeli.
Şi am simţit cã îmi pasã, cã necunoscutului din piaţã care m-a asigurat, cu un bun-simţ nativ, cã nu doreşte sã cumpere înaintea mea îi doresc cele mai bune lucruri, cã vânzãtoarei de la pâine care m-a învãţat de client îi urez numai fericire, iar în cazul în care este nefericitã asta m-ar afecta şi pe mine, mi-ar smulge o lacrimã de care nu m-aş fi crezut iniţial în stare.
Iar dacã, cum am mai spus, rapper-ul de nu-ştiu-unde pe care altfel îl detest ar avea o sorã bolnavã, pe patul de moarte, m-aş ruga lui Dumnezeu sã-i salveze sora.
Cred cã, dincolo de adevãrul de necontestat cã urãsc viciile şi nimicnicia umane, îmi este fricã de judecata lor. De pãrerea lor despre mine.
Şi atunci lovesc primul, precum lupul care îşi atacã prada.
*
...Ce este lumea, decât o scenã care la sfârşit va rãmâne pustie?
Vã amintiţi acele cadre din filme în care, dupã un spectacol muzical sau sportiv, scena sau arena rãmâne goalã, total lipsitã de viaţã, doar cu câteva reziduuri aruncate în dezordine pe jos?
Reprezentaţia a luat sfârşit. Ceea ce a fost de spus a fost spus.
La fel se va întâmpla şi când vom pleca din aceastã lume.
Am dat deja mãsura valorii sau a nonvalorii noastre.
Rien ne va plus.
Vom pleca înapoi, la fel de goi şi de neajutoraţi precum am venit.
Şi, înainte de a-mi lua adio, aş vrea sã-l salut pe necunoscutul din piaţã, sã ating mâna vânzãtoarei de pâine, sã mã rog pentru bolnavii aflaţi în suferinţã.
Nu pentru a nu pleca singur, deşi probabil cã aceastã temere existã undeva sãditã în interiorul meu, ci pentru cã sinceritatea lor a mişcat ceva în mine.
*
...Dincolo de privirea de gheaţã, de silã, de ura abia reprimatã se mai aflã ceva. Umanitatea.
"Frumuseţea va salva lumea", vã mai amintiţi cuvintele lui Mîşkin, eroul dostoievskian?
Dar autorul acestui citat este, în egalã mãsurã, şi autorul "Însemnãrilor din subteranã", memorabilã portretizare a unui sociopat de lux.
Umanitatea, poarta pe care câţiva dintre voi aţi deschis-o prin bunãtate. Prin sinceritate. Prin blândeţe.
Doar acestea au putut îmblânzi lupul feroce din mine.
