Un acrobat al neantului plutind pe sfori întinse între lumi paralele, ieșind mereu din mine, întruchipat în alte și alte forme de revelații, ca o colecție de destine aruncate în apatie de zei deprimați, ce guvernează bizar, din afara timpului.
Un eu fără viitor, blestemat să mă tot întorc mereu în timp, pentru a-mi reîncepe iar și iar lumea mea de-a pururi pierdută. Un blestemat perplex în fața aparențelor și imposibil de a mă regăsi cu adevărat, de a putea discerne între feluritele fațete ce mă înconjoară, care sunt eu cel real, cel adevărat, cel primordial. Un eu fără prezent și fără evoluții, pierdut într-un vârtej al deznădejdii.
Un monument de tristețe universal, ale cărui lacrimi scaldă omenirea în ploi devastatoare.
