Cred cã ochii mei nu ştiu sã plângã. Am sentimentul cã niciodatã nu o fac pe deplin. De fapt sunt convins cã nu lacrima e menirea lor. Chiar şi când durerea coboarã prin toatã fiinţa mea ei au o luminã zâmbitoare; au o speranţã fãrã înţeles, au ceva din privirea cãprioarelor, acea înţelegere a dezastrului, felul înţelept prin care cel care "ştie" este umil în chemarea vieţii. Nu-mi pot opri gândul, privesc deseori lumina din spatele lacrimilor mele şi înţeleg de ce mã elibereazã fiecare rãsãrit de chinul întunericului. Apoi rãsfrâng pleoapele şi aleg sã privesc nemãrginirea cu indulgenţa celui care bãnuieşte orizontul de indecenţã.
Adulmec cu nesaţ fiecare înflorire, ochii mei cunosc mirosul şi (chiar dacã pare aiurea) ştiu sã mângâie, pipãie, aduc dovezi despre trupul tãu, apropie, mãresc, micşoreazã, vorbesc, şoptesc, sunt indiscreţi...te dezbracã, îţi aşeazã fiecare petalã, nu te desfrunzesc, ştiu sã cheme, strigã, ţipã când e nevoie, fac pe fluturii...era normal sã ştie zborul, nu?!...atât de normal încât pleoapele sunt aripi.
Dincolo de misterul vederii, dincolo de frumosul lor, chiar şi dincolo de lacrima lor ştiu cã sunt atâţia oameni "orbi" şi cã oricât de mult şi-ar dori lumina nu ochii sunt în mãsurã sã o aducã. Drumul dintre douã lacrimi se înnoadã întotdeauna sub bãrbie, calea durerilor nu e diferitã niciodatã, nici fericirea nu e stãpânã pe trecerea timpului, nici mãcar soarele nu ştie cã este, poate nici eu nu ştiu cã sunt şi chiar şi aşa conştiinţa sinelui aduce duplicitatea ego-ului.
Ochii mei sunt deschişi şi vieţii şi visului...şi lacrimii şi zâmbetului. Vederea nu e o treabã lesne, nimic din ce vãd nu este aşa, creierul meu se ocupã cu asta....
