Ce tainã-mi dezveleşte lumina asfinţitului de toamnã?
Ce munţi, ascunşi pânã acum o clipã,
privirilor mirate se aratã?
În soare cat acum fãrã sfialã!
Luminã linã, atât de finã, de insesizabilã a devenit
linia ce desparte, tranşant, fãrã putere de tãgadã,
lumea grãbitã, fremãtândã, zgomotoasã, multiformã,
de lumea veşnic tãcutã a morţii!
Nici nu mai ştii unde te duce pasul urmãtor!
O, paşi ai mei! Opriţi-vã
în faţa luminii asfinţitului de toamnã!
E clipa unicã
când doar privirilor mirate
se-aratã munţi ascunşi,
insesizabili.
O, paşi ai mei!
Dorul sã vã abatã spre ei,
spre înãlţimi,
deasupra limitei dintre o lume fremãtândã şi grãbitã
şi lumea veşnic tãcutã...
