Atâta toamnã e în mine,
Suspin adânc pe strune rupte,
Stridente melodii neîntrerupte ,
Şi versul inspirat de tine.
Pe buze-mi stau aceeaşi îngeri,
Cu-aripile întinse spre trecut,
Formând fãrã sã vrea un scut,
Transfigurând cuvintele în plângeri.
Scriu vers de aur pe oglinzi de lac,
Zbor prin beznã ca un liliac,
Cu aripi de petale ude,
Rãtãcesc în noapte, şi buimac,
Å¢ip, uitând cã nimeni nu m-aude.
