Cât ţara mi-e prãdatã
...
Ştiu cã se cere mai multã umilinţã
Sã ajungem unde-am plecat de-acasã,
Dar când românii sunt în suferinţã,
Când le vãd nedreapta neputinţã,
Nu pot sã tac. Onoarea nu mã lasã!
...
Nu pot vedea atâta nedreptate,
S-accept aşa ceva mi-e mult prea greu,
Nu pot sã tac vãzând cum neamul meu,
De cei ce vor sã-l lase fãrã Dumnezeu,
Neamul meu cuminte, e trimis la moarte!
...
Nu pot tãcea când ţara e prãdatã
De-aceste haite flãmânde de golani,
Ce jefuiesc vrând s-o goleascã toatã,
Sã fie ştearsã de pe-a lumii hartã,
Nu pot tãcea, vãzând atât gunoi!
...
Dac-aş tãcea, aş fi şi eu complice
Şi pentru ţara mea, un trãdãtor,
Numai laşii nu vor sã se implice,
Confortul vieţii lor sã nu şi-l strice,
Nu sunt laş. Nu tac de-o fi sã mor!
...
Deşi n-aş spune cã sunt un curajos,
În minte-mi vin nume de strãbuni,
Ce-au fost la fel ca mine de români,
Şi-ar fi sãrit la toţi aceşti nebuni,
Ce-şi bat joc de neam şi de Hristos!
...
Ştiu cã trebuie mai multã umilinţã,
Dar ne-a spus Hristos în vremea sa
Pe drumul deşteptãrii în conştiinţã,
Sã îndrãznim dacã vrem biruinţã,
Iar dacã trupul mã ţine-n neputinţã,
Cât ţara mi-e prãdatã, nu voi tãcea!
