ATINGEREA sau ARTA DE A VISA
Noiembrie 2004 - Iulie 2006, Editia II,
revizuita si adaugita.
Publicat pe:
http://www.serban.stanescu.home.ro
Am avut mereu convingerea ca "a visa"
este o necesitate a dezvoltarii. Ceva
intrinsec Vietii si lui Dumnezeu asa cum
simt eu. Spun asa cum simt eu, pentru ca mai
mult decât atât, nu stiu.
Am visat si îmi place sa visez. Unele
dintre vise, au devenit realitate. Altele...
A visa, este o arta.
Orice realizare porneste de la un
"vis".
Experienta mea modesta, completata cu
lecturile mele de pâna acum, m-au condus la
concluzia ca orice realizare, fie ea mica
sau mare, începe de la un vis.
Cartile despre succes si fericire pe
care le-am citit, conduc la concluzia
conform careia, cu cît investesti mai multa
energie într-un vis, cu atât mai mult acesta
se apropie de realizare, de lumea concreta.
Legea Realizarii Perfecte, cunoscuta în
psihologie sub denumirea "fenomenul
bulgarelui de zapada", ne învata --- pe de o
parte --- ca proportional cu focalizarea, cu
gradul de atentie acordat unei idei, este si
realizarea. Pe de alta parte, fenomenul
rezonantei va apare odata atinsa energia
critica, acea energie minima, care conduce
la materializarea visului, a ideilor, a
planurilor.
Altfel spus, atunci când energia
investita în idee, în vis, este suficienta
producerii fenomenului de rezonanta, acest
fenomen apare, producând amplificarea undei
(vibratiei) energetice initiale. Atunci când
focalizarea este insuficienta însa, energia
investita poate fi pierduta, pentru ca o va
primi, o va culege cel care este mai
hotarât, mai focalizat asupra ideii. Ceva
asemanator unui "aspirator" de idei.
Am observat si eu acest fenomen în
propria mea existenta, dar mi-au trebuit ani
buni sa fac legatura între evenimente,
aspectele energetice si atitudinea mea.
Este foarte greu de cele mai multe ori
sa urmaresti existenta prin aceasta
perspectiva, pentru ca din nefericire, nu
primim o educatie adecvata.
Cu toate acestea, nu este imposibil.
De-a lungul anilor, am avut multe vise.
Pe unele dintre ele le-am pus în practica,
pe altele, nu. Fiecare dintre noi, cred ca
poate scrie pe hârtie o lista, mai mare sau
mai mica, în care sa enumere o serie de vise
care au devenit realitate si altele care au
ramas asemeni unei umbre palide.
Mi-au trebuit foarte multi ani de
cautari, pentru a descoperi care este visul
care mi-a captat atentia si energia în cea
mai mare masura. Nici macar nu pot spune ca
ratacirea s-a datorat unor cauze
independente de vointa mea.
Visul în care am investit foarte multa
energie, este arta scrisului. De-a lungul
anilor, au fost multi oameni care mi-au spus
ca ar trebui sa ma apuc sa scriu, sa public.
Nu am crezut ceea ce mi s-a spus. De ce? Nu
stiu. Teama de dificultatile drumului, de
posibilele esecuri, este cred singura
explicatie cât de cât adevarata. Paradoxal,
acest vis, a devenit realitate doar pentru
mine. Am scris începând de pe la vârsta de
zece ani. Nu pot spune ce m-a determinat sa
o fac. Pur si simplu, asa am simtit nevoia.
Anii au trecut, s-a terminat scoala, liceul,
facultatea. Acest obicei, obiceiul de a
scrie însa, nu a trecut. A existat un moment
în viata mea, când am renuntat la ceea ce
scrisesem. Am ars atunci circa 1600 de
pagini de manuscrise. Erau acolo adunate
multe întâmplari din viata mea, a celor care
la un moment dat au fost în preajma mea,
dintr-un motiv sau altul. Oameni pe care
Dumnezeu mi i-a scos în cale si de la care
am învatat câte ceva, cu sau fara voia mea,
fie ca am constientizat fie ca nu. Oameni
feluriti, împrejurari felurite, reactiile
mele, acelea dinauntrul meu la ceea ce se
petrecea, reactiile altora la ceea ce am
facut eu. toate acestea, adunate în pagini
de carte. Crâmpeie din existenta. Cele mai
multe pagini, erau sub forma unui jurnal în
care alternau texte banale, descriind
gesturi banale, precum "Plec sa cumpar
pâine." si altele asemenea. Altele însa, ma
uimeau si pe mine când le revedeam, pentru
ca aveau în ele o anume atingere, pe care
aveam sa o descopar mult mai târziu si cu
foarte mare greutate, desi simteam aceasta
atingere, de fiecare data când reciteam. O
simteam atât de intens, încât îmi era
aproape imposibil sa accept ca erau scrise
de mine. De fapt, cred ca asa am ajuns sa
descopar Atingerea. Sunt constient ca nici
acum nu stiu foarte multe despre aceasta
magica Atingere. Peste ani, când deja
începusem sa-mi pun întrebari mai grele si
sa caut raspunsul la ele, aveam sa-l
descopar pe Dumnezeu, altfel decât ca cuvânt
scris într-o carte de filosofie sau în
Biblie. Cu toate acestea, descoperirea,
recunoasterea Atingerii, a venit mult mai
târziu, cu toate ca mi s-a atras atentia de
foarte multe ori si în multe feluri. Acum
singura explicatie pe care o gasesc pentru
aceasta inabilitate, aceasta forma de
orbire, este faptul ca nu eram pregatit sa
aflu.
Atingerea este Dumnezeu.
Am fost învatat sa-L privesc pe
Dumnezeu ca pe un personaj de poveste. Un
personaj cu care sunt amenintati copii care
nu pot fi disciplinati. Un fel de "Bau-Bau",
mai mult sau mai putin fioros, mai mult sau
mai putin capricios, fascinant si
înspaimântator în acelasi timp. Am fost
învatat sa-L privesc pe Dumnezeu, acest
capitol fara sfârsit si fara început al
existentei, cel mult ca pe un paragraf. Apoi
au venit dificultatile, au venit deciziile
gresite, de pe urma carora ar fi trebuit sa
pierd mai mult decât am pierdut. Diferenta
aceasta stranie, între ceea ce simteam
înauntrul meu ca era firesc sa pierd si ceea
ce am pierdut de fapt, m-a ajutat sa
descopar un altfel de Dumnezeu. Unul viu, cu
care interactionez si când stiu si când nu
stiu. Un Dumnezeu care are grija de mine si
daca i-o cer si daca nu si care plateste
pretul "consumatiei", asa cum o face orice
parinte când iese în oras cu familia.
Atunci când am ars acele pagini de
jurnal, am suferit foarte mult, pentru ca
îmi era foarte drag, asa cum e si normal sa
fie. Era o parte din mine în acest jurnal,
erau cautarile mele si rezultatele lor,
oricum ar fi fost ele. Erau visele mele si
pasi parcursi în realizarea lor, felul în
care am stiut sau nu sa materializez la un
moment dat aceste vise sau parti din ele.
Erau acolo de toate: succese, insuccese,
analize, poezii, eseuri, un volum si ceva
dintr-un roman pe care îl voiam o trilogie.
Toate au luat calea focului, într-o noapte
dintr-un an al deceniului noua, al secolului
trecut.
A fost scrisul un simplu vis trecator?
Dupa ce focul a trimis în înalturi acea
parte din mine, o vreme n-am mai scris.
Poate durerea, poate nevoia de vindecare a
unor rani nestiute, poate altceva ce nu am
descoperit înca, m-au împiedicat sa o fac.
Dar dupa un timp, mi-am simtit înfrânta
rezistenta la scris, de necesitatea
dinauntrul meu si am început iar sa scriu.
Atunci când am ars acea parte din mine
pusa pe hârtie, nu stiam ce ma nemultumeste
acolo. Cu toate acestea, în timp ce priveam
flacarile mistuind paginile scrise cu atâta
truda, înauntrul meu exista o speranta si o
rugaciune. Exista speranta ca focul va
curata din acele pagini tot ceea ce era de
prisos si ca într-o buna zi, acele pagini
vor renaste, asemeni Pasarii Phoenix, din
propria lor cenusa. Acest lucru s-a petrecut
chiar si am vorbit despre acele momente în
povestirea "Pasarea Phoenix".
Aceste rânduri, nu sunt alctceva decât
mici pene, niste celule, niste atomi, niste
parti componente ale acestei Pasari magice,
careia oamenii îi spun Pasarea Phoenix.
Acum încep sa descopar ce îmi lipsea
din acele pagini. Îmi lipsea acea imagine a
unui Dumnezeu viu, prezent, dinamic, aproape
si la îndemâna oricui. Imaginea Lui, era în
acele pagini mai mult cea a personajului cu
barba si prea putin razbatea cea a Fiintei
extraordinare pe care aveam sa o descopar
mai târziu. Abia peste ani, când unele din
visele mele aveau sa se frânga si lacrimile
aveau sa ma înnece, aveam sa descopar
Atingerea. Abia atunci aveam sa descopar ca
a visa este o arta. Ca a visa, înseamna a fi
prezent, a fi parte componenta activa în
acest amestec magic al clipei, cu toate
nuantele, aromele, gesturile, cu lumina ei
tainica, înseamna a da tot ceea ce poti si a
primi tot ceea ce ti se ofera, cu bucurie si
cu pacea în suflet.
Asta cred eu acum ca înseamna
Atingerea.
|
