În dupã-amiaza de septembrie, pe terasa unde cele câteva plante nu reuşeau sã creeze impresia de umbrã sau rãcoare, Nana devenea un personaj pentru mine, scriitorul care încerca sã atribuie acelei femei cu picioare pe care le bãnuia frumoase şi privirile ascunse în spatele lentilelor fumurii ale ochelarilor, gânduri, idei, sentimente.
Era bronzatã. Pot sã îmi închipui cã doar venise de la mare. Fiindcã era un septembrie uluitor în limpezimea sa şi fiindcã soţul ei abia acum avusese câteva zile libere. Şi pot continua cu demersul meu imaginativ: Nana bronzându-se pe o plajã pustie, unde meduzele veneau sã moarã şi pescãruşii se plimbau nepãsãtori, ca şi cum toatã plaja era a lor, ca şi cum Nana nu exista acolo sau se contopea cu peisajul, era doar un element al acestuia... Aş putea sã o îmbrac într-un costum de baie minuscul sau într-o rochie de plajã, sã îi pun o carte sau o ţigarã în mânã ori o pãlãrie de soare pe cap, dar las cititorului libertatea sã o vadã cum vrea. Acolo, pe plaja aceea pustie, Nana se gândea. Nu la nemurirea sufletului, pentru cã nu vreau sã fac din ea o filozoafã, mãcinatã de marile probleme sau întrebãri ale umanitãţii, dar nici la haine, farduri, diete, reţete de bucãtãrie, florile pe care urma sã i le ude o prietenã cãreia îi dãduse cheia de la apartament, pisica lãsatã prin vecini, facturile din cutia poştalã etc. (fiindcã îşi propusese sã uite de toate acestea, mãcar pentru câteva zile). Nanei îi era dragã marea aşa, cu plaja pustie, doar cu pescãruşii indiferenţi, încerca un ciudat sentiment de libertate, de ieşire din timpul obişnuit, plin de reguli, de zgomote, agitaţie ( a ei sau a altora); era o singurãtate bândã, în care nu contau nici trecutul, nici viitorul, ci doar momentele acelea, pe care ar fi vrut sã le dilate la nesfârşit, în care simţea parcã ritmurile adânci ale firii, viaţa şi moartea dintr-un val şi din urmãtorul... şi din urmãtorul... Îşi amintea o replicã spusã de o prietenã cu mult timp în urmã, când o întrebase ce sã-i aducã de la mare: â€ţValuri!â€. Cum sã prinzi un val? Cum sã îl iei cu tine, cum sã îl închizi într-o sticlã, cum sã faci sã rãmânã val, nu doar apã sãratã?
Aş mai putea adãuga plimbãrile cu soţul prin staţiunea aproape pustie, cãutarea spiritului altor zile petrecute acolo, nişte rãsãrituri sau apusuri de soare, nişte cioburi de cochilii adunate cu migalã şi depozitate sau uitate apoi într-o cutie de pantofi în debara â€" toate pentru a completa acest tablou de vacanţã târzie, dar nu asta vreau sã reţinã cititorul, ci imaginea unei femei, privind valurile, pe o plajã pustie, unde meduzele veneau sã moarã şi pescãruşii se plimbau nepãsãtori...
Mã întorc cu gândurile în prezent, pe terasã, încercând sã descifrez în aerul ei oarecum plictisit ce îi trece prin minte. Poate se întreba ce cautã acolo de fapt, când ar fi putut sã stea foarte bine acasã sau sã se plimbe aiurea prin oraş, zgâindu-se la vitrine, sau..., sau... Începea weekendul şi era din nou singurã, ca de obicei în ultimul an şi jumãtate, pentru cã soţul ei lucra şi în aceste zile... Ar fi putut face atâtea lucruri, o obosea discuţia aceea pe care o purta cu Clara... Tot dãdea aprobator din cap, deşi încetase sã mai urmãreascã ce spunea... â€ţTrebuie sã ajung din nou ACOLOâ€. Acest ACOLO, spus pe un anumit ton, mai înalt, mai pregnant (nu doar scris cu majuscule), îi atrase atenţia. Pe moment nu realizã la ce se referea, dar apoi îşi dãdu seama cã era vorba de Salzburg, care era pentru Clara un fel de Arcadie, un tãrâm visat, în care fericirea ar fi fost posibilã... Se întrebã care din ele era oarecum ridicolã, Clara, care pãrea total desprinsã de lumea concretã, sau ea, Nana, care uitase sã viseze... Îi cunoştea pasiunea pentru muzica clasicã, în special pentru Mozart, încã de acum câţiva ani, când fuseserã colege de serviciu pentru o perioadã de trei-patru luni. Îi plãcuse asta la Clara, admira fãrã rezerve oamenii care aveau pasiuni (mai ales artistice), deşi, în secret, o mãcina şi un fel de invidie faţã de aceastã vibraţie intensã a sufletului pentru ceva sau cineva, vibraţie pe care nu o mai regãsea în ea, parcã i se estompase sau se relativizase acea capacitate de a trãi la maximum... â€ţCând am aflat cã mergem ACOLO am plâns... Când am ajuns ACOLO am plâns... Când am vãzut şuviţa lui Mozart am plâns... Când am plecat de ACOLO am plâns...â€. Mai auzise asta de câte ori se întâlniserã în vara care tocmai trecuse, dupã ce se întorsese de ACOLO..., devenise un fel de laitmotiv al discuţiilor lor. O privi cu atenţie şi îi observã ochii umezi, uluitã de-a dreptul de faptul cã era pe cale de a izbucni în plâns, la amintirea plânsului în faţa şuviţei lui Mozart. Dar muzica? Unde era muzica lui printre şuviţe, amante, peruci, muzee şi alte date biografice, pe care i le-ar fi înşirat dintr-o suflare dacã i-ar fi cerut? Încercã sã punã capãt discuţiei acesteia, pentru cã simţea crescând în ea enervarea: â€ţMã deprimã casele memoriale. Par nişte cavouri...â€. Replica ei nu fãcu decât sã accentueze înverşunarea Clarei. Aproape transfiguratã, începu sã-i îi spunã cã nu are cum sã înţeleagã, dacã nu a fost ACOLO, cã trebuia sã meargã ACOLO ca sã simtã asta, cã nu înţelegea cum nu fusese ACOLO, doar trecuse de atâtea ori prin Austria... â€ţVoi merge probabil ACOLO, în fond îţi trebuie doar nişte bani, nu e vorba de asta; dar nu înseamnã mare lucru pentru mine, nu trebuie sã-i vãd şuviţa pentru a-mi plãcea muzica lui. Hai sã ne comandãm îngheţatã. Ce neaşteptat e acest septembrie caldâ€...
O vãd pe Nana fãcând semn chelnerului, care se precipitã spre masa lor, pentru a lua comanda.
|
