M-am prãbuşit în mine
pânã am simţit gustul pãmântului
şi am conştientizat viaţa
ca pe o clipã a universului
am acceptat infimul fiintei
în faţa generozitãţii divine,
înţelegând cã înţelepciunea
este renunţarea la ego
din grijã pentru cei mai puţin puternici.
Am murit de atâtea ori pe dinauntru
sã pot înţelege cã dãruirea
este fericirea celor din jur,
am pãstrat durerea lacrimii
sã ude floarea inocenţei
resemnndu-mã prin a iubi
fãrã a fi iubitã
cã ştiu sã mângâi chiar de nu primesc
fiind credinciosasã fãrã a ştirbi vreun chip de lut
cã zâmbind când mã trezesc
dãruiesc dimineti ferite de intunericire celor ce mã iubesc...
