Ispitiţi de ei înşişi oamenii se regãsesc
peste noapte în faţa migrenelor
lumii ca
şerpi pãrãsiţi de luminã în
policromele amurgului veşnic
Se rãzletesc peste uitãri altele noi
în mijlocul nopţii termale
prin undiţã pescarul se-ndrãgosteşte
de peştii sãi
uitând pesemne talazuri de umbrã
îngrãmãdindu-se peste jocuri de alge
Despletitã sub lunã când umbra noptii
se adunã în scorburi
apare suavã fata din ape
Sclavul ochi de pescar germinã adânc
destrãmarea
precum un Ovidiu
exilat
silit sã-şi recunoascã singurãtatea
Atâta linişte-i pe malul mãrii iar
oamenii
ispitiţi de ei înşişi
uitã
