Dacã Lacul Sfânta Ana nu ţi-a intrat
definitiv în suflet, obligându-te sã revii
mereu, descoperindu-i alte privelişti în
nenumãratele lui conuri de strãlucire,
atunci ar putea fi punctul terminus al unei
cãlãtorii grele, dar întotdeauna meritate.
Era o zi capricioasã de varã, aşa
cum numai acolo poţi întâlni. Dimineaţa
adusese cu ea acea cãldurã montanã, mereu
proaspãtã şi îmbietoare la scurte drumeţii.
Pe la prânz îşi fãcuserã apariţia primii
norişori, timizi, de parcã ar fi încercat sã
dea turiştilor, împrãştiaţi pe ici pe colo,
semnalul adunãrii. â€ŢHai, strângeţi-vã pe la
cabanele sau corturile voastre! Ne vor
ajunge din urmã pãrinţii, care nu sunt atât
de paşnici ca noi" pãreau sã spunã. Într-
adevãr, în mai puţin de câteva minute se
stârnise o vijelie contopind cerul cu
muntele şi sufletele cu disperarea.
La fel de repede cum venise, aşa se
şi terminase...
Soarele, atât cât îşi mai putea cere
drepturile, se instalase triumfãtor şi
aluneca încet spre vârfurile brazilor.
Pe la ora când toţi turişii din
camping pregãtesc masa de searã, o Dacie îşi
fãcu apariţia. Dacã la momentul în care
citeşti aceste rânduri, tu cititorule nu vei
şti cum arãta o Dacie, aflã cã era un fel de
autoturism în care, pe lângã tine şi soţie,
mai puteau încãpea şi vreo trei copilaşi la
care, obligatoriu, trebuia adãugatã şi
soacra inevitabilã. În plus, indiferent
unde: în portbagaj, pe capotã sau printre
picioarele pasagerilor aveau loc,
întotdeauna, oricât de multe genţi, sacoşe,
sticle şi alte lucruri atât de necesare când
pleci în concediu. Maşina funcţiona în
principiu pe bazã de benzinã, dar la fel de
bine se descurca şi cu gasolinã. Niciodatã o
Dacie nu fusese vãzutã trasã pe dreapta mai
mult de cinci-zece minute. O bucãţicã de
leucoplast, o liţã bine plasatã şi, de ce
nu, un picior dat cu nãduf,
porneau â€Ţobiectul".
La fel se întâmplã şi cu aceea. Din
ea sãrirã, cu entuziasm, douã fetişcane,
aproximativ de vârsta majoratului. De
pe â€Ţlocul mortului" coborî o femeie
frumoasã, cam de patruzeci şi ceva de ani,
înaltã, subţire, puţin cam trecutã pentru
vârsta ei realã.
În timp ce â€Ţşeful" verificã frâna de
mânã, închiderea uşilor şi faptul cã fumul
de sub capotã se datora exclusiv încãlzirii
motorului, cele trei femei se apucarã deja
de lucru.
Un cort de patru persoane, saltele,
saci de dormit, douã scaune şi o mãsuţã
ieşirã la ivealã din portbagajul care pãrea,
în continuare, la fel de plin ca înainte.
În acest timp, Gigel, â€Ţpersonajul
principal", îşi instalã scãunelul la vreo
câţiva metri de amplasamentul viitor al
cortului. Se uitã în stânga şi în dreapta
pentru a-şi cunoaşte vecinii, mãcar aşa
dintr-o privire. De o parte şi de alta erau
numai familii incomplete.
În stânga, se afla un bãrbat, destul de
vârstnic ce, din momentul sosirii lui Gigel
(purã coincidenţã), va aprinde un foc de
tabãrã şi îl va întreţine pânã spre
dimineaţã. Cele douã fete ale lui vor dansa
toatã noaptea la discoteca încropitã
ad-hoc lângã una din cabane. Din când în
când, le va striga şi le va chema la
culcare, în zadar însã...
În dreapta, â€Ţlocuiau" o femeie şi
doi bãieţi. Tatãl nu va fi vãzut decât spre
miezul nopţii atunci când va binecuvânta, pe
ritmurile unei melodii la modã acum vreo
cincizeci de ani, virtuţile binefãcãtoare
ale Pãlincii servite la una din cabane.
Gigel se duse la â€Ţbãrbatul cu focul"
şi spuse:
- Bunã ziua, domnule! Nu vã cunosc
şi nu mã cunoaşteţi. Am o întrebare la
dumneavoastrã...
- Da, spuneţi...
- Pe la cabanele astea din jur, se
gãseşte apã mineralã?
- Bineînţeles. Tot ce doriţi.
- Mulţumesc şi mã scuzaţi de deranj.
Mi-am permis sã vã întreb chiar dacã nu vã
cunosc şi nu mã cunoaşteţi...
- Nicio problemã, domnule dragã, îi
replicã bãtrânul.
Gigel se aşezã tacticos pe scãunel.
Începu sã urmãreascã etapele de instalare a
cortului şi, ca orice bãrbat, dãdu şi câteva
sfaturi preţioase într-o atare situaţie.
- Geta, ai grijã cum baţi ţãruşii!
Cristinel, vezi cã salteaua nu e destul de
umflatã!
Cristinel, fata cea micã, bombãni
ceva despre faptul cã umflate suficient erau
picioarele ei de când cãlca pompa prea micã
pentru o saltea aşa de mare.
- Lenuţo, ai grijã sã nu loveşti
masa cu sacoşele alea!
La rândul ei, Lenuţa, fata cea mare
a necunoscutului ce la rândul lui nu
cunoştea pe nimeni, fãcu o remarcã, de
nimeni altcineva auzitã, despre trântori şi
indicaţii preţioase.
Cu atâta experienţã, cãpãtatã în
decursul multor ani de cãlãtorii, femeile
terminarã treaba destul de repede...
Obositã, Geta se aşezã pe scaun. Fetele se
aruncarã, la rândul lor, pe iarba deasã şi
mãtãsoasã.
- Ai obosit Getuţo? întrebã el
- Da, mãi Gigele! Sunt ruptã şi mã doare
spatele de înnebunesc.
- De câte ori ţi-am spus, mãi Geto, sã nu
mai munceşti atâta? Mai menajeazã-te şi tu!
Nu vezi cum fac altele? Toatã ziua se duc la
coafor, la manichiurã şi la aia, la â€Ţfitnis"
şi nu se agitã atâta ca tine!
- Da mãi Gigele, ai dreptate...
Urmã o pauzã de cinci minute în care
admirarã cu toţii peisajul ce se desfãşura
sãlbatic, dar şi chemãtor, în faţa lor.
- Cum te mai simţi Geto?
- Mai bine Gigele...
- Vreau sã te rog ceva Getuţo...
- Spune dragã...
- Vrei sã te duci tu la una din cabanele
alea ca sã cumperi nişte apã mineralã? Le-aş
trmite pe fete, dar dacã nu se descurcã...
- Bine Gigele, mã duc.
Geta fãcu vreo cinci paşi înspre direcţia
indicatã. Cabanele nu erau decât la vreo
douã sute de metri distanţã.
- Geto, ia vino puţin încoace!
Femeia se întoarse docilã.
- Geto, te rog sã ai grijã ca apa sã fie
rece. Spune-i vânzãtoarei cã este pentru
mine!
- Aşa am sã zic Gigele... Exact aşa o sã
zic...
Dupã ce Geta se întoarse cu douã sticle,
aproape îngheţate, de apã mineralã, îi mai
aduse din portbagaj şi o butelcã de doi
litri de vin. Se aşezã apoi, obositã, din ce
în ce mai obositã...
- Getuţo, voi la ţarã, înainte de a ne
cãsãtori noi, beaţi vinul din sticlã?
Femeia îşi aduse aminte cã nu îi adusese
niciun pahar. Deschise din nou portbagajul
şi luã douã, aşa pentru orice eventualitate.
- Sã-ţi iei şi tu unul, draga mea!
- Mi-am luat deja Gigele...
- Ei, te-ai schimbat Getuţo... Mai ţii tu
minte cum la început nici nu te atingeai de
vin? Mã rugam de tine ore întregi. Uite-aşa
îmi place de tine. Ştii cã-mi place sã beau
şi eu un şpriţ, ca toţi bãrbaţii, dar numai
beţivii stau singuri cu sticla în faţã,
continuã el.
Dupã ce turnã în cele douã pahare, ascunse
cu grijã, sub scãunelul ce-l suporta şi el
cu stoicism, sticla de Feteascã albã de prin
pãrţile Niculiţelului.
- Hai sã trãim, îi spuse el Getuţei, în timp
ce arunca licoarea pe gâtu-i însetat.
- Auzi Geto, dar de ce ţi-a luat atâta timp
pânã te-ai reîntors de la cabanã? spuse el
dând glas unui gând lãuntric.
- Cum adicã?
- Pãi e la doi paşi de noi şi ai lipsit mai
mult de zece minute.
- Am stat la coadã mãi Gigele, erau douã
persoane înaintea mea.
- Geto, nu se leagã.
- Cum adicã nu se leagã?
- Nu se leagã distanţa cu timpul. Ceva nu
merge în aceastã treabã!
- Bine Gigele, atunci sã ştii cã am fost cu
un bãrbat.
Ai vãzut ce repede am terminat?
- Râzi de mine Geto, dar sã ştii cã tot nu
se leagã...
Dupã încã un pahar, cheful de vorbã veni,
aşa, de la sine...
- Mãi Getuţo, mãi... Vreau sã-ţi spun un
secret!
- Zi dragã...
- Tu ştii, mãi Getuţo, cã eu sunt ofiţer de
carierã?
- Cum sã nu ştiu... Suntem cãsãtoriţi de
douãzeci de ani şi crezi cã asta mai e o
noutate pentru mine?
- Nu Getuţo, nu ai înţeles! Vreau sã spun cã
eu sunt un adevãrat ofiţer! Eu întotdeauna
am respectat armata! Visul meu a fost,
mereu, ca sã devin militar. Şi uite-mã cã
sunt!
- Te vãd, Gigele...
- Ţi-am povestit când am fãcut eu şcoala
militarã? întrebã el formal, fãrã sã se
sinchiseascã de ochii ridicaţi la cer ai
Getei, ce trebuia sã suporte a mia oarã
povestea.
- Prima datã am vrut sã mã fac inginer,
continuã el, uitând de vocaţia sa,
mãrturisitã a fi fost dintotdeauna.
Când am dat admitere la facultate, m-am
înscris la subingineri. Am crezut atunci cã
ãştia sunt ingineri de subteran, ca ãia ce
lucreazã în mine. Mã gândisem cã o sã câştig
bine, voi ieşi devreme la pensie şi apoi cu
o slujbã, ceva acolo - administrator de bloc
sau secretar pe la vreo primãrie - voi trãi
liniştit. Dupã prima lunã de şcoalã, în care
n-am fost decât de douã ori, am aflat cã
ãştia erau un fel de tehnicieni. Mã vezi tu
pe mine Geto, sã fac muncã de maistru? Eu,
la capacitatea mea?
- Nu te vãd Gigele, replicã absentã femeia.
- Pe urmã am vrut sã mã fac arhitect. Tocmai
îi construisem un coteţ bunicã-mii la ţarã
şi baba, o ştii pe Marioara, nu? se
întrerupse el, pentru a-şi mai turna un
pahar de vin, întotdeauna, conform
principiilor sale, şpriţ.
- Cum sã n-o ştiu pe bunicã-ta? încercã Geta
sã facã puţin dialog.
- Mi-a spus atunci, continuã el de parcã
nimeni nu îl întrerupsese: â€ŢMaicã, ai stofã
de arhitect!" Am aflat apoi cã la examen se
dãdea un test de desen artistic. Pãi ce, eu
vroiam sã devin pictor sau arhitect? Aşa cã
m-am îndreptat, anul urmãtor, cãtre şcoala
militarã de ofiţeri. Ce-am mai pãtimit şi
acolo Geto...
Poveştile din armatã continuarã pânã la
apusul soarelui. La un moment dat, Geta
pregãti masa şi tuspatru înfulecarã cu mâna,
fãrã convenienţe, o armatã de copane de pui,
rumene şi tãvãlite prin mujdei de usturoi.
Fetele strânserã masa, iar Geta spãlã, ca o
adevãratã gospodinã, cratiţa în care
fuseserã pânã mai adineaori, bijuteriile
gastronomice.
Cristinel veni şi-l cuprinse, nu foarte
convinsã, de dupã gât.
- Tati, pot sã merg şi eu acolo la
discotecã? spuse ea arãtând cu mâna spre una
din cabanele ce rãsuna de bunã dispoziţie.
- Ai înnebunit? Ce sã cauţi tu acolo?
- Pãi uite tati, şi fetele domnului de
alãturi au plecat!
- Voi sunteţi fete de militar, nu vagaboande
ca alea, îi şopti printre dinţi.
- Aşa faci tu întotdeauna, niciodatã nu mã
laşi sã mã duc cu cei de vârsta mea! spuse
fata şi plecã, plângând, în cort.
- Cristina, strigã el, vino imediat încoace!
- Nu vin, nu mai ies de aici pânã plecãm,
strigã, printre sughiţuri, fata cea micã.
Lenuţa, care pierduse la sorţi atunci când
stabiliserã cine sã se ducã la a cerşi
învoire, se retrase şi ea.
- Mãi Getuţo, întotdeauna fetele astea ale
tale au fost nerecunoscãtoare. Cu cine naiba
or semãna? Ai mei, au fost nişte oameni la
locul lor. Ştiau ei, pe vremea rãzboiului,
de discoteci şi alte alea?
- Cu mine seamãnã Gigele! Nu ştii cã
dintotdeauna
mi-a plãcut sã merg la dans, sã mã
destrãbãlez cu fetele şi, mai ales cu
bãieţii?
- Eu ştiu mãi Getuţo? se întrebã el
peiorativ şi continuã: mie-mi place sã stãm
cu toţii aici, la iarbã verde şi sã
povestim. Vezi, acasã nu avem timp unul de
altul. Sunt ocupat de dimineaţa pânã seara
târziu şi numai în concediu mai pot afla şi
eu care e viaţa voastrã.
Conţinutul sticlei începuse sã scadã
vertiginos. Îşi mai turnã un pahar, de data
aceasta sec. Vroia sã o facã latã. De câte
ori pe an pleca în concediu cu toatã
familia? O singurã datã!
- Mãi Getuţo, ţi-am povestit de Vica?
- Da bãrbate, demult...
- Vica este colega mea. E o fatã â€Ţjos
pãlãria". Toţi o admirãm şi ne uitãm dupã
ea. Tu ştii cã eu sunt bãrbat serios dar,
când eşti în anturaj, nu ai cum sã procedezi
altfel.
Geta asculta, din nou absentã, gândindu-se
cât timp trecuse de când nu se mai uitase
dupã ea. Localiza vag momentul, undeva, dupã
naşterea Cristinei.
- Ştii totuşi ce nu-mi place la Vica? Are
degetele îngãlbenite de tutun. Fumeazã câte
douã pachete de Carpaţi pe zi, din alea fãrã
filtru şi din acest motiv au început sã-i
pice şi dinţii. Mereu i-am spus: â€ŢMãi
Vicuţã, lasã-l naibii de fumat cã într-o zi
ai sã te îmbolnãveşti! Nu auzi cum tuşeşti
în fiecare dimineaţã?"
Auzind aceste vorbe despre bomba sexy a
unitãţii, Geta parcã se mai înviorã. Şi-o
imagina pe Vica tuşind tabagic în timp ce
privirile hulpave ale bãrbaţilor din jur o
dezbrãcau.
- Ţi-am spus Geto cã am vrut, înainte sã te
cunosc pe tine, ca sã mã cãsãtoresc cu ea?
- Asta nu mi-ai spus Gigele, se mirã femeia
cum de scãpase asta pânã acum.
- E o poveste lungã dragã, dar o sã ţi-o
spun pe scurt. Mai ştii tu atunci când eram
noi prieteni şi îţi spuneam cã plec în câte
o aplicaţie?
- Da, aveai multe pe cap atunci...
- Te-am minţit Geto, spuse el oarecum
triumfãtor, mândru de faptul cã putuse sã
ţinã un secret atâţia ani. Plecam cu Vica la
ai ei, la ţarã. Doamne, ce mai petreceam...
- Cred cã-ţi era tare bine, îl ironizã
femeia.
- Da’ cum sã nu, continuã privind în gol,
departe, hulpav în amintiri. La un moment
dat, m-am dus la taicã-meu şi i-am
mãrturisit cã vreau s-o iau pe Vica de
nevastã. â€ŢDar nu mai ai una, mãi bãiete?",
mã întrebase el. â€ŢBa da, pe Geta!"
i-am rãspuns eu, mirat de faptul cã îşi
aducea aminte de tine. â€ŢMãi bãiete, Vica e
mai frumoasã decât cealaltã, dar îi cam fug
ochii. Mai bine ia-o pe pe Geta aia, pare
fatã mai bunã!", închisese taicã-meu
discuţia. A doua zi, dacã mai ţii tu minte,
am venit şi te-am cerut de nevastã la mã-ta.
- Îmi aduc aminte Gigele şi îţi mulţumesc cã
m-ai ales pe mine, îl ironizã direct, fãrã
echivoc, Geta.
Paharele de vin îşi fãcuserã efectul destul,
iar â€Ţmilitarul de carierã" putea suporta
orice descãrcare sufleteascã.
- Sã vezi Getuţo ce mi s-a mai întâmplat...
- Ce s-a mai întâmplat dragã, întrebã femeia,
gândindu-se dacã nu cumva fetele ei au şi
vreo sorã vitregã din partea tutungioaicei.
- Acum o lunã, la mine, la unitate, a venit
o echipã de meşteri care au flisat şi gresat
toate WC-urile. Ştii cum aratã acum Getuţo?
Îţi vine sã crezi cã ai intrat în rai. De la
mine de la birou, dacã mã aplec puţin, vãd
toatã încãperea. Nu mã mai satur, în pauza
de masã, sã admir gresia cea nouã. Dar mai
ales, deasupra chiuvetei, au pus o faianţã
cu model. Este o pãsãricã pe o ramurã de
copac. Când uneori apa ţârâie, din cauza
robineţilor nestrânşi, ai impresia cã sunt
trilurile pãsãrii. N-o
sã-ţi vinã poate sã crezi Getuţo, dar e ca
aici, la munte...
Se întunecase de-a binelea...
- Hai Gigele, ne culcãm?
- Da Geto, rãspunse el, constatând cã şi
conţinutul sticlei se epuizase.
- Vrei sã mai mãnânci ceva? îl întrebã ea
într-o doarã.
- Nu Geto, nu...
- Atunci mã duc sã închid maşina, terminã
discuţia soţia
Dupã ce toate cele furã aşezate la loc şi
femeia se pregãtea sã intre în cort, o voce
se auzi:
- Getuţo, dar ştii cã mi-ai fãcut foame?
Dacã nu mã întrebai mã culcam, dar aşa mi s-
a fãcut poftã de ceva.
- Dar nu puteai sã-mi spui mai devreme, mãi
omule? De-abia am strâns totul. Spune ce
vrei sã-ţi aduc.
- Deschide maşina şi vãd eu.
Getuţa se duse la maşinã, deschise
portbagajul, dar între timp luna intrase în
nori şi nu vãzu absolut nimic.
- Aprinde farurile, îi spuse Gigel. În acel
moment se va aprinde şi un beculeţ mic în
portbagaj şi o sã vezi mai bine.
- Nu ştiu de unde sã le aprind, îi replicã
femeia, ce nu avea carnet de conducere şi,
de altfel, nici n-o interesa.
- Geto, tu o sã mã bagi în mormânt. Vezi cã
este o manetã în stânga volanului. Rãsuceşti
de ea şi gata.
Femeia cãutã, dar pe întunericul beznã ce se
lãsase nu nimeri.
- Geto, ce mã fac eu cu tine? Dacã într-o
bunã zi o sã intru în spital şi o sã am
nevoie de ceva din maşinã?
- Pãi ce sã-ţi trebuiascã din maşinã dacã
eşti în spital?
- Nu ştiu, orice. O sã intri în ea şi habar
nu o sã ai sã aprinzi farurile. O sã mã
omori cu zile atunci, Geto!
În fine, femeia, enervatã la culme, reuşi sã
aprindã farurile şi, implicit, lumina din
portbagaj.
- Spune acum ce vrei sã mãnânci!
- Nu mai vreau acum nimic, spuse supãrat
bãrbatul.
Mi-ai tãiat orice chef!
Se ridicã greu şi plecã, uşor aplecat
înainte, într-un echilibru pe care numai
alcoolul ţi-l dã.
Geta închise iar maşina şi ieşi şi ea din
scenã, gândindu-se cu groazã cã mâine va fi
iar o zi...
Dimineaţa, la ora 8, atunci când în camping
toatã lumea se încãlzeşte cu o canã de ceai
sau cafea, Gigel dãdu semnalul de plecare.
- Hai, toatã lumea deşteptaaarea! În
jumãtate de orã plecãm!
- Unde plecãm Gigele? îl întrebã somnoroasã
Geta.
- Mergem sã mai vizitãm şi alte locuri cã ne-
am plictisit de ãsta.
- Dar nici n-am fost la lac mãcar, ripostã
femeia.
- Ei, asta-i bunã. În primul rând, vezi ce
frig este afarã, iar pe de altã parte, pânã
la lac este vreun kilometru de mers pe jos.
Cine crezi cã va merge atâta drum?
- Hai, te rog eu Gigele, aşteaptã sã ne
ducem mãcar noi, fetele...
- Ce sã vezi acolo? E o baltã ca oricare
alta. Nu te-ai sãturat toatã copilãria de
apã? La voi la ţarã, oriunde te învârteai
dãdeai de tot felul de heleştee...
Femeia strânse din dinţi şi începu sã
dezasambleze cortul. Pânza, ţepuşele,
stinghiile de susţinere şi toate celelalte
furã puse la loc în husele lor. În final,
locul arãta ca şi când nimeni şi niciodatã
nu cãlcase pe acolo.
Cât timp maşina îşi încãlzea motorul, Gigel
se duse la â€Ţbãtrânul cu focul", ce pãrea cã
nu dormise niciodatã, şi spuse:
- Bunã dimineaţa, domnule! Nu vã
cunosc şi nu mã cunoaşteţi. Am o întrebare
la dumneavoastrã...
- Da, spuneţi...
- Cum ajung de aici la Sinaia?
Omul îi explicã cu lux de amãnunte
traseul rutier.
- Mulţumesc şi mã scuzaţi de deranj.
Mi-am permis sã vã întreb chiar dacã nu vã
cunosc şi nu mã cunoaşteţi...
Se sui în maşinã şi anunţã
sentenţios:
- Acum vom merge spre casã, la
Slobozia. Unde este mai frumos în ţara asta
decât la noi acasã?
|
