Totul a început de la ghicitul în cafea....
Ghiceam din amuzament. Eram departe de imaginea ghicitoarelor profesioniste şi mã surprindea cã lumea mã lua în serios. Credeam, şi cred şi acum, cã totul ţine de imaginaţie, intuiţie, cã e suficient sa ştii câte ceva despre persoana cãreia îi ghiceşti ca sã poţi broda nişte evenimente, întâmplãri, un viitor incert, privind cerculeţe, pãtrãţele, drumuri, cruci, cifre, şoareci, pisici, câini sau alte animãluţe pe care, fãrã prea mult efort intelectual, le poţi vedea în zaţul dintr-o ceaşcã de cafea. Dar, la un moment dat, lucrurile au luat-o razna, toata lumea mã înnebunea cu ghicitul în cafea, primeam telefoane şi la 12 noaptea ca sã mi se spunã cã întocmai aşa s-a întâmplat, cum previzionasem eu, nu mai puteam merge nicãieri în vizitã, pentru cã trebuia sã ghicesc nu doar persoanei la care mã dusesem, ci unei întregi cohorte de verişoare, verişori, fraţi, mãtuşi etc. Încercam sã mã scuz, dar cu şanse minime, pentru cã refuzul ar fi însemnat cã nu îmi pasã de problemele lor, reale sau imaginare, aveam sentimentul stupid cã le creez sau le influenţez viitorul cã, puşi în situaţia care îi îngrijora, ar fi acţionat în sensul celor spuse de mine, obosisem sã trãiesc poveştile altora, pentru cã a mea se dezintegra parcã în hãţişul acela de imagini ale celorlalţi, dar, mai ales, aveam sentimentul cã voi plãti cumva pentru jocul ãsta absurd, ale cãrui reguli nu le stabilisem eu şi din care nu ştiam cum sã ies.
Şi am plãtit în cel mai neaşteptat mod.
Aveam o prietenã care chiar mergea la ghicitoare de profesie şi care chiar credea în toate prostiile astea. Rãmâneam stupefiatã când o auzeam cã i-a spus o vrãjitoare cã are o aurã puternicã şi strãlucitoare, cã aura mea, care e mai puternicã decât a ei (pentru cã o vedea şi o simţea???) ar putea sã lupte cu altele, cã am un â€ţhar†pe care nu îl folosesc; îmi mai spunea de vrãji de dragoste şi alte nebunii de genul ãsta. Toate acestea mã uimeau, mai ales cã era o persoanã cultã, inteligentã, voluntarã, care nu ar fi avut nevoie de vrãji, descântece sau ghicit în cafele, bobi, cãrţi (pentru cã le fãcea pe toate, cu o pasiune neobositã) ca sã obţinã ce voia.
La ea, am cunoscut un tip cãruia i-am ghicit în cafea. M-a mai sunat apoi, sã-i ghicesc. Nu era nimic anormal în asta. Pentru cã totul se desfãşura cam la fel: ghiceam o datã unei persoane, trecea un timp, îi mai ghiceam de câteva ori şi apoi începea sã devinã insistentã, înnebunitã sã îi spun ce i se va întâmpla mâine, dacã este înşelatã, dacã ia un examen, dacã..., dacã..., dacã...Nu reuşesc nici acum sã înţeleg psihologia acestor oameni, cum sã crezi cã ceea ce ţi se va întâmpla este condiţionat de ce îţi ghiceşte cineva, cum sã crezi cã tu nu ai niciun aport la mersul vieţii tale, cã nu tu îţi construieşti viaţa, ci evenimetele, circumstanţele te construiesc pe tine.Acest lucru i se întâmpla şi amicului meu. Începea sã-mi vadã şi el aura şi alte chestii de genul ãsta şi, la un moment dat, a început sã creadã cã eu sunt cea care îi influenţeazã iremediabil destinul, cã sunt cea cu care trebuie sã fie pentru ca viaţa lui sã se desfãşoare la modul pozitiv. Nu am înţeles cum a reuşit sã-şi formeze convingerea asta, dar pentru cã mi se pãrea periculoasã, am încercat sã îl evit. Am început sã inventez scuze pentru a nu îl mai întâlni, apoi a venit vara, am plecat din oraş o perioadã şi am uitat de amicul meu. Credeam cã şi el de mine. Fals! În tot acest timp, el a ajuns la concluzia cã mã iubeşte. Şi, întorcându-mã din concediu, mi-am gãsit uşa acoperitã cu flori ofilite lipite cu bandã adezivã şi balconul invadat de flori, tot moarte, de reviste de cãlãtorie, ziare, scrisori interminabile în care îmi spunea toate nebuniile din lume, coli A4 îndoite pe care avea notate toate cheltuielile zilnice: o pâine- un leu, douã bilete de tramvai..., un kg de cartofi..., un buchet de flori pentru mine... etc.
Probabil acela a fost momentul în care m-am neliniştit. Am hotãrât sã îl întâlnesc şi sã pun punct acestei poveşti care se desfãşura doar în mintea lui. Îi ascultam vocea gâtuitã de emoţie când m-a vãzut, îi vedeam gesturile stângace cu care îmi oferea un buchet de trandafiri( de atunci îi urãsc), aerul acela scorţos, chinuit, dat şi de cãmaşa cu mânecã lungã pe care se desenau pete de transpiraţie (afarã erau peste 30 de grade), pantalonii de stofã, proaspãt cãlcaţi (de el, bineînţeles), încercam o repulsie involuntarã când încerca sã mã prindã de mânã - palmele reci, pielea vâscoasã- şi îmi dãdeam seama cã nu îl pot iubi, nu trezeşte în mine decât un sentiment de milã. Continua sã vorbeascã la nesfârşit, sã-mi spunã cât de mult i-am lipsit, cã mã iubeşte, cã sunt femeia idealã, cã am nevoie de el, cã a fost neliniştit. Încercam sã îl întrerup, dar â€ţlasã-mã, încã nu am terminat, spui dupã aceea...â€. Nu conta ce vreau sã spun, mã chinuiam sã îi explic, sã îl fac sã înţeleagã cã nu este pentru mine decât o simplã cunoştinţã, cel mult un amic, â€ţdar mã iubeşti, numai cã nu ştii cã mã iubeştiâ€, â€ţam cãutat în ziar anunţuri cu apartamente de închiriat, nu vreau sã mai stau cu fratele meu, uite, am aici contractul de închiriere, când vrei ne putem muta...â€. Nu înţelegeam ce se întâmplã, afarã se însera uşor, beam din cafeaua aceea pe care mi-o comandasem de douã ore de când tot vorbea întruna, vedeam oamenii de la celelalte mese, se auzeau ştirile la radio, lumea era realã, palpabilã, normalã, dincolo de masa la care stãteam noi...Poate ar fi trebuit sã mã simt mãgulitã de pasiunea aceasta pe care o stârnisem involuntar, dar nu voiam decât sã mã ridic de la masã şi sã plec, însã nu puteam sã îl întrerup, â€ţţi-am vãzut pisica pe balcon (într-adevãr, mã pricopsisem de vreo douã zile cu o pisicã), dar nu putem sã o luãm cu noi, nu ştiu dacã proprietarul o sã vrea şi nici eu nu vreau, mie nu îmi plac pisicileâ€. Mã urmãrise, â€ţasearã ai ajuns mai târziu acasã, ai fost cu Carmen şi aţi bãut suc pe terasa aia de lângã blocul ei, dar o sã te las sã te întâlneşti cu ea, sã ştii...†. Simţeam cum încep sã mã înfurii, aprindeam ţigarã dupã ţigarã, ascultam fabulaţiile lui, â€ţştiu sã gãtesc, uite, ieri am fãcut ciorbã, am pus trei cartofi, un morcov, zece pipote, şase roşii, douã cepe şi un litru de apã; nu trebuie sã gãteşti tu dacã nu îţi placeâ€; ceva era în neregulã în toatã povestea asta, nu puteam discuta, de fapt eu nu puteam vorbi, şi chiar dacã aş fi vorbit, tot ce aş fi spus nu ar fi avut nicio importanţã, pentru cã el hotãrâse deja totul. M-am bucurat când a început sã plouã, o ploaie scurtã şi violentã de varã, simţeam stropii cum cad pe mine şi parcã mã dezmeticeam dintr-un vis urât; â€ţhaide sã mergem cã plouã, o sã rãcesc, mâine plec devreme, lipsesc doar douã zile, dar apoi ne mutãm împreunãâ€.
Totul devenea haotic, eforturile mele de a-mi organiza viaţa dupã nişte reguli se risipeau. Chiar dacã miâ€"aş fi ghicit singurã în cafea, eu, cea care vedea atât de bine viitorul altora, nu aş fi descifrat ce avea sã urmeze.
Pentru cã refuzam cu încãpãţânare sã îl mai întâlnesc, a hotãrât cã am nevoie de un timp ca sã îl înţeleg, cã sã mã conving cã mã iubeşte, cã am nevoie de el. Continua sã mã urmãreascã, gãseam acasã, strecurate pe sub uşã, fotografii â€" instantanee cu mine prin oraş, la intrarea de la serviciu, pe balcon, întinzând rufe sau fumând; mã sunala secretariat, dacã nu îi rãspundeam acasã; uneori îl vedeam învârtindu-se în jurul blocului meu; noaptea, când mã chinuiau insomniile mãtãsoase ale verii, vedeam cum pisica ţâşnea de la picioarele mele, unde dormea, şi se ducea la uşã, apoi vedeam clanţa mişcându-se. Avea totuşi un comportament straniu, dacã tot ceea ce fãcuse pânã atunci ar putea fi încadrat în normalitate. Într-o searã, când mã întorceam acasã, l-am gãsit le aleea de la intrare. Când m-a vãzut, a plecat, ca sã-mi explice apoi la telefon, cã i-a fost fricã sã nu îl resping. Sentimentul meu de nelinişte se transforma în teamã; uneori mã înfuriam. Nu acceptam ca viaţa sã îmi fie controlatã, simţeam un ochi invizibil urmãrindu-mi fiecare gest. Aveam atacuri de panicã atunci când suna telefonul, rãmâneam împietritã, incapabilã sã fac un gest, pe stradã tresãream speriatã când o persoanã necunoscutã sau o cunoştinţã îmi cerea o informaţie sau mã saluta, noaptea mã trezeam, convinsã cã nu am închis uşa.
Speram cã totuşi îi va trece, încercam sã îl scuz pentru ceea ce fãcea, credeam cã, pânã la urmã, fiecare are dreptul la o nebunie în viaţa lui.
Uneori dispãrea pur şi simplu, pentru o sãptãmânã, sau o lunã, lucrurile pãreau sã se aşeze pe fãgaşul lor, ca apoi sã aparã, şi mai îndârjit în dorinţa lui de a mã iubi.
Când eram în toane bune, aveam conversaţii nesfârşite la telefon, în care îmi spunea în detaliu ce fãcuse în ziua respectivã şi între el şi mine, cea cu care vorbea, se stabilea un fel de complicitate împotriva mea, cea care îl respingea.
Ajunsese sã îmi acapareze viaţa, mã gândeam din ce în ce mai mult la el, încercam sã descifrez cum gândea, ce a declanşat în el aceastã obsesie bolnãvicoasã. Îmi reveneau în minte cu acuitate tot felul de amãnunte cãrora pânã atunci nu le dãdusem nicio importanţã, nu le atribuisem nicio semnificaţie. Dacã discutam cu el despre o carte, mã uimea incapacitatea lui de a trece dincolo de poveste, de a prinde sensul acesteia, de a desprinde o semnificaţie. Pentru el o carte nu era decât o înşiruire de întâmplãri şi cuvinte; dacã includea elemente reale, avea convingerea fermã cu lucrurile s-au întâmplat aşa şi în realitate; nu putea sã vadã frumuseţea imaginilor, n îl impresiona stilul. Încercam sã îl fac sã priceapã cã un scriitor filtreazã o realitate, sau are o viziune proprie asupra unei realitãţi, cã pornind, poate, de la acea realitate creeazã o alta, paralelã cu cea de la care porneşte, uneori mai veridicã decât aceasta. Prefera, oricum, cãrţile cu fir epic clar, în care predomina evenimenţialul. Scrierile reflexive, eseistice, filozofice, ambigue, postmodeniste nu îl interesau.
Muzica nu îi spunea nimic. Asculta, cu aceeaşi nepãsare, manele, Mozart sau muzicã disco.
Pãrea amorf. Lumea nu pãtrundea în el decât clarã, era o îngrãmãdire de obiecte şi persoane, nu putea percepe frumuseţea sau urâţenia ei.
De la un timp cãlãtorea. Vãzuse Franţa, Turcia, Grecia, Italia. Mã aşteptam sã vinã de acolo încãrcat de impresii, de culori, de nuanţe, dar totul se reducea la o emunerare, â€ţam vãzut Luvrul, pe Mona Lisa, m-am plimbat cu gondola la Veneţia, am plãtit atât, am stat la un hotel în Paris, era foarte aproape de metrou, am fost la Vatican, am vãzut Mediteranaâ€.
Aceastã rigiditate a gândirii i se transmitea parcã şi în gesturi sau în comportament. Înainta pe stradã mecanic, nu îi atrãgea atenţia nimic, o maşinã, o femeie, un pom, orice, cu braţele strâns lipite pe lângã corp; semãna oarecum cu mersul militarilor, cãrora disciplina le impusese o anumitã ţinutã. În gesturi avea ceva de robot, mişcãrile nu erau fluide, ci un joc de linii frânte.
Mã irita faptul cã mã gândeam atât de mult la el. Omul ãsta se impusese în viaţa mea printr-o insistenţã dusã dincolo de limita normalului, fãrã a îmi permite sã am o pãrere despre asta. Uneori încercam sã îmi imaginez cum ar fi fost viaţa mea alãturi de el. Obişnuitã sã stau stau singurã, sã hotãrãsc singurã, sã îmi aleg singurã prietenii, sã fiu liberã, m-aş fi simţit probabil ca un animal sãlbatic într-o cuşcã. Dragostea, intimitatea, cãldura, complicitatea, tandreţea, toate aceste trãiri care transformã un act sexual într-o poezie nu existau. Nici în mine, în care se învãlmãşeau sentimente contradictorii de milã, furie neputincioasã, teamã, repulsie, nici în el, pentru cã nu îi pãsa cu adevãrat ce gândesc.
Lucrurile continuau aşa de vreo doi ani, totul devenise obişnuinţã, acceptare a comportamentului lui bizar, dar politicos şi inofensiv. Totul s-a schimbat, când, în supravegherile lui atente, m-a vãzut cu un coleg de serviciu. Era incapabil sã mã asocieze cu altcineva, îmi tolera prieteniile cu femei, dar nu cu un bãrbat. Probabil s-a simţit trãdat, înşelat, pentru cã ce a urmat a marcat trecerea într-o nouã etapã a obsesiei sale. Îşi arãta o altã faţã, o altã personalitate, total diferitã de cea de pânã atunci. Devenise violent verbal, şi vulgar, eram un fel de Maria Magdalena modernã, care avea nevoie de un salvator care sã o scoatã din promiscuitatea în care se afunda. Dacã s-ar fi limitat la jigniri, ar fi fost OK. Eram capabilã sã le accept, pentru cã nu însemnau prea mult pe lângã toate celelalte. Dar pentru cã voia sã-mi arate dispreţul sãu, îmi lãsa în faţa uşii becuri arse, încãlţãri vechi, pâine uscatã, reviste porno, cutii goale de prezervative. Gãseam în cutia poştalã scrisori interminabile, în care, într-un delir verbal, îmi cerea sã încetez, sã nu îl mai chinui, cã e dispus sã mã ierte, chiar dacã sunt o prostituatã...
La un moment dat a tãcut, pur şi simplu...Stãruia încã în mine teama, uneori îi mai ghiceam prezenţa, sau i-o bãnuiam, dar începeam sã mã bucur încet-încet, cu timiditate, de aceastã nesperatã eliberare... Lumea devenea din nou frumoasã, strãlucitoare, plinã de provocãri, de neprevãzut şi inedit.
Mã întorceam acasã, cu un buchet de flori imens, care îmi luminase toatã ziua. Era o searã calmã, liniştitã, de început de varã. Pe scãrile blocului nu era luminã. Probabil cã iar se întrerupsese. Am urcat cu atenţie scãrile, şi, în faţa uşii, am început sã caut prin geantã cheile şi o brichetã. Auzeam, dincolo de uşã, zgomotele mici ale pisicii. Apoi, lângã mine, în întunericul dens şi aproape palpabil, o rãsuflare precipitatã şi un zgomot sec. Mã prãbuşeam, într-un vârtej de culori strãlucitoare şi gânduri haotice, iar prin valul acela de amorţealã, de somnolenţã care începe sã mã cuprindã o voce stãruia: â€ţNu înţelegi cã tu eşti doar a mea? Nu înţelegi cã te iubesc?â€
|
