- Ba da, si are si un nume: Regis. Fiecare
oras are unul. Dar asta nu e tot. E
obligatoriu ca hotul sã fie un doct, care
sã ştie toate limbile pãmantului, moarte
sau în uz, altminteri, nu va putea sã
descifreze cãrţile mele.
Deasemenea, e necesar sã posede şi multã
rãbdare şi sã fie dispus sã posteascã pe
timp nelimitat; volumele sunt cam
groşcioare şi te absorb în strãfundurile
lor ca într-un labirint de minotaur, unde
fãrã de ghem salvator, poţi înnebuni la
scurtã vreme dupã ce-ai deschis cartea.
- Si unde e acest Regis ? Il cunosti ?
- Noul Regis inca nu s-a nascut, iar cel
vechi a murit la schimbarea lunii…
- Deci … Regis ma va ucide ?... intreba
Rufio, cu jumatate de gura, la care
vrajitorul incuviinta. Sã înţeleg de aici
cã nu ai motive de îngrijorare?… adauga el,
surâzând.
- Pãi, hotul meu pare o fire expeditivã: a
refãcut ideograma dupã ce-a luat cãrţile,
dar nu ştiu dacã are habar chiar de toate…
Oricum, nu va face mare lucru cu ele în
perioada care urmeazã. Mã ajuţi sã le
recuperez? întrebã el rugãtor, dupã o micã
pauzã. Nu-mi pasa ce vrea zeul, cartile
trebuie salvate cu orice prÃŞt, fara ele
suntem pierduti...
- Da, rãspunse dupã o micã pauzã, se
înţelege cã te ajut, adãuga el, oftând,
mereu o voi face…
Avea certitudinea cã-l minte pe vrãjitor,
cã împrejurãrile îl vor determina sã
lucreze împotriva lui, dar voia totuşi sã-l
încurajeze. De altfel, era dispus sã facã
totul pentru a-şi ţine promisiunea fãcutã.
- Ai aflat ceva în grãdinã?
- Nu, nimic concret, dîn pãcate… oftã el,
aşezându-se la birou.
- Poliţia secretã a lui Stelianos poate
afla mai multe; voi conduce personal
investigaţiile. Îţi cer doar un rãgaz de
câteva ore.
- Bine… Între timp, voi cerceta pe cont
propriu şi te aştept sã confruntãm
informaţiile obţinute.
Rufio încuviintã, zâmbind.
- Pãcat cã trebuie sã fac pe detectivul
tocmai cu aceste cãrţi fundamentale… dar
asta e, n-avem ce face!…
Vrãjitorul se ridicã şi mulţumindu-i
cãlduros lui Rufio, îl conduse pânã la
ieşirea din fortãreaţã. Apoi, o zbughi în
camera lui Erin, de la fereastra cãreia îl
petrecu pe anticar cu ochi bãnuitori, pânã
ce acesta se pierdu în zare.
Se aşezã în şezlongul de lângã cãmin,
odihnindu-şi ochii în aşternuturile de
olandã. Dar când îşi ridicã privirea spre
bolnav, vãzu cu stupoare cã patul era gol;
intrând în grabã, în odaie, nu observase
nimic.
Nu se impacientã defel, mai ales cã n-avea
motiv: tânãrul lui zãcea leşinat într-un
fotoliu. Evlampionis îl cercetã, absent.
Oare se putea încrede în acest tânãr cu
minţile rãtãcite? Dar oare merita sã se
încreadã în cineva pe lumea aceasta?…
Oricum ar fi fost, nu-şi fãcea probleme, se
ştia îndeajuns de spiritual pentru a trece
peste orice neajuns, într-un cuvânt,
indestructibil.
