Fata Pãdurii
(Consecinţa unui joc pe o legendã)
Moş Şuvei spunea, odatã,
O poveste despre-o fatã
Cu pãr luuung pânã-n cãlcâie,
Faţa smeadã â€" arãmâie,
Ochii negri ca şi noaptea,
O sprânceanã ascuţitã,
Cealaltã arcuitã,
Spatele â€" o scorburã,
Rochia â€" din volburã,
Å¢âţe grele, încãrcate
Şi cãlcâiele crãpate â€"
De drum lung printre stihii.
Merse vestea-n şapte sate,
Cã ea umblã-n miez de noapte,
În calea bãrbaţilor,
Cu gând de a-i ademeni.
Nu se ştie sigur cum;
În poveste, Fata are
Struţ de buruieni alese
Şi culese-n miez de noapte,
De pe margini de prãpãstii
Şi-alte hãuri neştiute,
Unde cresc în voia sorţii,
Multe, multe bãlãrii.
Ce fãcea, ce nu fãcea â€"
Nimeni n-a aflat vreodatã,
Dar cel prins în mreaja Fetei,
În somn greu şi lung pica,
Sub al ierbii greu parfum;
Se trezea în zorii zilei,
De puteri - sleit de tot,
Cu o sete arzãtoare
Şi cu barba încâlcitã
Şi-nnodatã peste cot.
Mãi, sã fiu..., dar ce somn greu
M-a cuprins atâta vreme?
Luni de zile nu m-am ras,
Iar picioarele îmi par
Doi butuci târâţi alene -
Cu pas greu şi tot mai rar.
N-am crezut povestea asta
Şi-n derâdere-am luat-o,
Dar vã spun cã nu-i de şagã â€"
Fata asta ştie multe,
Neînchipuit de multe â€"
Despre lumea asta largã.
Şi mai spuse Moş Şuvei,
Cã-ntr-o noapte înstelatã â€"
Când era şi el holtei,
Zãbovi la fãgãdãu â€"
La poveşti â€" şirag întinse:
Despre boli la dobitoace,
Despre drumuri cu primejdii â€"
Când îţi ies strigoi în drum,
Despre zãrile aprinse,
Despre Fata ce-i aşteaptã
Pe bãrbaţii duşi la târguri
Şi-i învãluie în vraja
Prefãcutã-n ploi de fum.
Vâju â€" cel cãrunt, din colţ,
Intrã-n vorbã cu mesenii;
Voie bunã spun â€" la toţi;
Face semn la fãgãdar
Sã aducã încã-un rând
Şi se sprijinã în cârja
Scrijelitã â€" de stejar.
Pe sub genele albite,
Îi mãsoarã rând, pe rând,
Trage-un fum din pipa strâmbã,
Învârtind ceva în gând
Şi ascultã, şi ia seama
Ce mai spune Moş Şuvei.
Dã de duşcã bãutura
Limpede şi aromatã
Şi o vrajã îl cuprinde
Şi-l îndeamnã, aşa deodatã,
La povestea ceea veche â€"
Veche şi neterminatã,
De când s-a întors şi el,
Într-o noapte înstelatã,
De la târg â€" din Rodna Veche â€"
Unde şi-a pierdut custura
Vâjul îşi vându-se ţapul
Cel cu coarne înturnate,
Care îşi lua avânt
Şi apoi, cu tot elanul,
Fãrã nici un strop de milã,
Rãsturna copii pe spate.
Apoi, îi privea mirat,
Cu un soi de împãcare
Cã i-a aşezat polog â€"
De la mic pânã la mare.
Å¢âcu s-a dedat la-mpuns,
Dupã ce, cu potricala
Ascuţitã de fierar,
Semnul ce-l avea boteiul,
Vâjul nostru â€" din poveste
În ureche l-a strãpuns.
Dar i s-a-nfundat şi lui â€"
Pânã-aici a fost sã-i fie;
Doi ţigani cu ochii galeşi
I-au tras pielea şi l-au fript
Chiar în gura târgului.
Cum venea Vâjul, atunci â€"
Ostenit şi-ngândurat,
Purtând clopul pe-o ureche,
O femeie despletitã,
La podeţ l-a-ntâmpinat
Şi-l ademeni cu struţul â€"
Cel de buruieni alese;
Dar la Vâj îi fuge mintea â€"
Scoate brãcinaru-n grabã,
Prinde Fata cu o mânã,
Iar cu cealaltã leagã
Încheietura zgrunţuroasã
Şi-o sleieşte de puteri.
Eşti a meaa!... şi nu-mi mai scapi,
Pânã n-o sã-mi spui, pe rând,
Leacurile ce le ştii
Şi le dai la câte unul,
Când din munţi, în sate vii.
La oloage, care-i leacul?
Dar când laptele se furã?
Dar când vita-şi pierde cornul?
Dar când puica porumbacã
Nu mai stã în bãtãturã
Şi, urcatã-n vârf de gard,
Cântã cucurigu-ntruna?
La ce-i bunã mãtrãguna?
La ce â€" spânzul, la ce â€" ruta?
La ce â€" coaja de alunã?
Ce fierturi mai ştii, din vremuri,
De lãptuci şi boabe-amare,
Cetinã şi-uscate vrejuri â€"
Adunate doar pe lunã?
Haide, spune, de ce tremuri?
Å¢i le spun, pe rând, pe toate,
Dar slãbeşte-mi încheietura...
Fie-ţi milã, ţâţa-mi curge,
Cã e ceasul alãptãrii,
Strop de apã îmi vrea gura
Şi rãcoarea adierii
Vântului de miazãnoapte.
Şi-apoi...,
Dacã vei dori sã afli
Gustul dulce al iubirii,
Vino-n patul meu de cetini,
Într-o zi de luni sau vineri â€"
Dupã ce luna apune
Şi pe boltã-s numai stele,
Iar izvorul şopoteşte
Toate dorurile mele â€"
Ne-mplinite-n vremuri bune,
Cãci aşa a fost sã fie;
N-am sã pic în mreaja ta â€"
Simţãmintele-mi sunt stinse,
Mintea s-ar încumeta,
Dar mustãţile mi-s ninse,
De-ale anilor poveri,
Ce mi-au întãrit doar braţul
Pologind ierburi mãnoase â€"
În potopitoare veri.
Nu te cred. De ce mã minţi?
Osteniţi sunt şi cei tineri,
Cã se risipesc prin lume
Şi au destule poveri.
Nu mã duci...
Şi... spune-mi Fatã,
Care-i ultimul fecior â€"
Care ţi-a picat în mreje,
Lângã stâncã, la izvor?
El e tatã - la cel prunc
Ce te-aşteaptã ca sã sugã?
N-am sã spun la nime-n lume
Cine-i tatã. Nici nu ştiu.
Cui îi pasã, cã şi mie
Dorurile îşi cer dreptul
Şi m-aduc în miez de noapte,
Pe cãrãri întunecate,
Sã mã-mpingã spre greşealã
Şi spre negrele pãcate?
Şi plângând cu lacrimi grele,
Rugãminţi aşterne-n şoaptã,
Sã o lase din strânsoare,
Cã e laptele fierbinte
Şi se pierde râurele.
Frângându-se mlãdioasã,
Înşirã leacuri bãtrâne â€"
Din fierturi de buruieni:
Pentru uimã, pentru gutã,
Pentru stãri de neputinţã,
Pentru vis ce înspãimântã,
Pentru teama de-ntuneric,
Pentru cââte şi mai câte
Îi veni, atunci, în gând.
Peste munte, trece-o razã
De luminã orbitoare;
Clipind, Vâjul simte cum
I se-nmoaie-ncet genunchii
Şi o caldã adiere
I se furişeazã-n piept,
Stârnind milã pentru pruncul,
Care aştepta sã sugã,
În culcuşul cald din frunze -
Dintr-un mijloc de fãget.
El desface brãcinarul -
De pe încheietura mîinii
Şi elibereazã Fata â€"
Ce se pierde-n vãlul nopţii.
Vâjul îşi loveşte fruntea,
Pufnind singur, înfundat -
Heei! Uitasem sã te-ntreb,
Care-i leacul la gãlbeazã â€"
Cã boteiele ne scad?
Zãngãnea, pe poarta şurii,
Fierãstrãul colţuros.
Peste-ntinderea pãdurii,
Se scurgea, în valea verde
Şi se afunda în hãu
Glasul fetei tânguios:
Nuuu existã leac pe lume â€"
Încã nu-i descoperit!
Şi, pierdutã-n-volburarea
Pãrului negru ca noaptea,
Un ecou din fundul vãii
Rãspundea: cuţiit!... cuţiit!...
Nu mai este, Fata asta,
Prin aretul ce-l ştiu eu;
Oamenii-au tãiat pãdurea
Nesfârşitã şi noptoasã,
Doar povestea a rãmas
Şi mã-ntorc la ea mereu,
Cã-i povestea mea - de-acasã
|
