Întuneric în nimic. Asta înseamnã cã existã sau simţul meu e o iluzie? Dã-mi ochi sã vãd! Poate aşa voi înţelege. Pipãi orbita şi îmi simt ochii cum se mişcã. Dar trebuie sã-i deschid. Acum e luminã şi o vãd prin pleoape. Chiar dacã ochii îmi sunt închişi, lumina nu mã lasã sã dorm. Mã ţine treaz pânã când mã obişnuiesc cu ea şi obosesc. Atunci adorm. Dar nu ştiu cât am dormit pentru cã nu am vise. Nu ştiu ce sã visez. Trebuie sã mã vãd. Deschid ochii încet şi vãd albastru. Deci aşa aratã visul… E imens sau poate nesfârşit. E deasupra mea, dar nu pot sã-mi dau seama cât de departe e. Poate fi oricât. E minunat! Capãtã orice formã, dar trebuie sã mã ridic sã vãd dacã seamãnã cu mine. Ridic capul. Sunt lipit de pãmânt. E moale pentru cã e acoperit cu iarbã. Şi eu sunt de culoarea pãmântului, dar iarba mi-e şatenã. Poate cã încã nu s-a maturizat. Am formã de stea când îmi ţin mâinile şi picioarele depãrtate şi când îmi apropii picioarele capãt formã de cruce. Când mâinile obosesc, le apropii şi devin unu. Mã ridic în şezut. Acum sunt mai aproape de cer dar nu pot vedea totul. Trebuie sã merg. Dar cum? Şi unde? Mai întâi sã vãd dacã pot. Înaintez cu mâinile şi genunchii mi se târãsc. Vãd doar pãmântul fãrã cer. Nu! Trebuie sã mã ridic. Mã ridic în genunchi. Mã dor, dar mã apropii mai mult de cer. Şi pot sã întind mâna. Dar tot nu pot sã-l simt. Înseamnã cã e mai departe. “Cerule! Cum pot sã ajung la tine?" Aud o voce de sus: “Ridicã-te!" Revin sã mã sprijin în mâini, îmi lipesc tãlpile de pãmânt şi încerc sã mã ridic uşor. Nu reuşesc. Încerc iar şi de fiecare datã cad. Chiar dacã mã doare, nu renunţ. Singura şansã e sã cer ajutor. “Cerule! Te rog sã mã ajuţi!" Şi apoi simt cum sunt ridicat de braţe şi cum sunt sprijinit. Încet, încet, învãţ sã stau drept şi în echilibru. “Şi acum ce fac?" Şi cerul îmi rãspunde: “Acum pãşeşte înainte, cu fiecare picior pe rând."
