Eram rupt în douã şi o jumãtate din mine lipsea de multã vreme. Tot mai trist, m-am afundat adânc în visare. Nimic nu pãrea sã-mi potoleascã sufletul, câtã vreme nu eram împlinit. Lucram pânã târziu, crezând cã aşa îmi voi regãsi drumul. Dar neliniştea mã purta pe aiurea şi nu aflam nici un rost. Visãrile mã chemau cu amãgirile lor, povestea mea rãmânea nespusã.
Evadam tot mai des din cetate, mergeam pe drumuri lungi de tot felul pânã mã istoveam şi întoarcerile îmi deveneau tot mai dificile şi nedorite. Cel mai des mã opream în valea mea de rai care mã primea de fiecare datã cu mângâierea ei de mult ştiutã. Iarba tremura de plãcere şi izvoarele limpezi din preajmã îmi legãnau amintirile.
Chinuit de gânduri şi cuprins de tristeţi reîntâlneam plãsmuiri vechi din copilãrie şi numai astfel îmi înmugurea în adânc o linişte proaspãtã şi un îndemn nou sã rãmân, sã rãmân acolo şi sã-mi duc însufleţirea pânã la capãt. Adormeam uneori pe iarbã, la umbra unui copac şi abia înainte de a dispãrea lumina, mã trezeam şi o luam înapoi spre casã cu o speranţã nouã în suflet.
Pânã într-o zi când, prea obosit, am simţit cã nu mai am puterea sã mã întorc. M-am aşezat lângã copacul meu şi am aţipit într-un dor primitiv care mã sfâşia. Nu mai visam de mult, dar acolo, în adâncul vãii mele de rai visul, sau poate altceva mult mai înalt mi-a copreşit întreaga fiinţã. Eram pãtruns de o simţire nouã, înfiripatã în culori vii cu strãluciri de alb. De nicãieri însã jumãtatea mea nu se umplea, de niciunde nu se întrezãrea vreo şansã sã se împlineascã.
Nu-mi amintesc cât am zãbovit acolo. M-am pomenit în lumina jucãuşã a amurgului, am vorbit o vreme cu pomii, cu iarba sau cu seninul cerului, fiindcã nici o fiinţã omeneascã nu se afla pe acolo.
Doar un cal singuratic şi cu trupul zvelt întârzia printre lãstarii unor arbuşti din apropiere. I-am privit strãlucirea din ochi şi, cu mâna întinsã, i-am simţit umezeala din nãri în vârful degetelor. Contactul acesta m-a tulburat şi i-am privit adânc lumina din ochi, întrezãrind în ei întreaga imagine a lumii şi un nedesluşit început de veşnicie.
L-am mângâiat cu degetele pe frunte, i-am şoptit dulce ca un fel de descântec, i-am surprins din nou ochii aceia încãrcaţi de luminã. Mi-a primit mângâierea şi cu supunere s-a tras mai aproape de mine.
Într-un târziu, aproape cã se întuneca, am hotãrât sã pornesc spre acolo de unde venisem. Calul m-a urmat, cu o sfioşenie în mers în care pãrea adunatã toatã cuminţenia lumii. Venea în urma mea, pãşind blând şi oprindu-se ori de câte ori mã opream şi eu. Adulmeca uneori cu nãrile îndreptate spre cer, îi simţeam mersul în spatele meu chiar şi atunci când nu-l priveam.
De câteva ori îl trimisesem, ba chiar îl gonisem înapoi. Însã el continua sã mã urmeze netulburat. Mersul nostru avea un singur ritm, pluteam împreunã într-o armonie ameţitoare. Nu ştiam dacã sunt eu cu el, dacã nu cumva ceea ce eram eu era el. Nu distingeam dacã nu cumva chiar eu eram calul acela.
Apropierea de zidurile oraşului în care mã întorceam mi-a dat noi fiori. Calul din spatele meu, cu ochii mari şi umezi aţintiţi asupra mea mã urma docil, pãrând cã nu-i pasã unde merge. Dintr-odatã am realizat cã mã îndrept cu calul dupã mine spre inima oraşului. Ce voi face oare cu el?
Necãjit şi încurcat de situaţie, aşteptãrile mele s-au frânt atunci când, privindu-l adânc, mi s-a pãrut cã mã uit prin el ca printr-o fereastrã. Visul meu, cu toate poveţele lui, s-a spulberat ca amãgirea unei frânturi de somn. M-am trezit din nou singur, doar cu o jumãtate din mine, iar gândul deplasãrilor lungi au revenit, copleşindu-mã cu perfidia unei iluzii demascate.
