ELEGIE
Floarea mea de câmp, în tine-ai prins lumina,
Cu dâri subţiri de umbre, înclinându-se pieziş,
Frumuseţea ta, a umplut colina,
Cu pãsãri colorate în limpede frunziş.
E minunatã zarea şi-atâta de departe,
Dar acum pe înserate, vãzduhul s-a închis,
Tu-mi rãmâi în suflet şi dincolo de moarte,
În somnul zbuciumat, parcã totul e un vis.
Chipul tãu mi-e drag, nu ştiu ce te frãmântã,
Cu surâsul tãu de înger, treci dincolo de mine,
Viaţa mea e o aripã, care-atârnã frântã,
Pun poezia lângã tine, ca sã te aline,
Şi-apoi cu apã ne-nceputã îţi descântã.
M-afund şi nu e nimeni, aripa sã-mi ridice,
Sufletul meu nu va mai cunoaşte calde sãrutãri,
La ureche parc-aud cum o voce-mi zice,
Sã nu mai alerg degeaba cu lacrimi şi chemãri,
Parcã-n jurul meu,s-a ridicat un zid,
Iar lumea-aceasta nu mai pot s-o-ndur,
Floarea mea de câmp, în sufletul tãu pur,
Pentru totdeauna vreau sã mã închid
2010
|
