În sala de teatru,
gongul bate ora de toamnã,
cortina se dã la o parte agale,
semãnând melancolie în spectator,
un flaut fermecat
atinge sunete amintind mierea,
scena întâmpinã
cu nuanţele neasemuitului Eldorado,
reflectoare nevãzute apleacã lumina
peste siluete compunând decorul.
Viziune regizoralã
marcatã de trecerea solstiţiului,
piesa pãşeşte tãcutã
ca o desfãşurare implacabilã,
lucrarea aducând culorile de pãmânt
în memoria privitorului,
care netezeşte cu gândul
vase de lut foşnind a timp;
frunzele,
costumate în personaje umane,
încã graţioase dupã trãirile încãrcate,
dar prea subţiri pentru a face altceva,
îşi îmbracã aripile
pe muzicã proprie şi,
singure sau nu,
se rotesc nostalgic
într-un glob închipuit de verde.
Finalul STÄ‚ SCRIS,
lumea este tot lume,
ori, nu este,
decorul soarbe mişcarea
şi pune visuri în loc,
o ceaţã aurie apropie şi desparte,
cortina rãmâne suspendatã,
mai sunt bilete la spectacolul de mâine.
