Cu riduri şi privirea caldã
bunica,
îmi taie gândurile, parcã
amintindu-mi sã mã înfrupt cu nesaţ
din tot ce fãcea şi spunea.
Am uitat zilele senine
în care sorbeam din cuvinte înţelepte,
acum
nu ştiu unde sã le caut
praful le-a sculptat.
Mi-e dor
de inocenţa rãmasã lângã salcâm,
nu ştiu sã mã gãsesc printre flori.
Chipul de pe piatra de mormânt
nu mai pãstreazã albul cãldurii,
zâmbeşte blând, ca un şaman care şi-a încheiat
destinul pe pãmânt.
S-ar putea sã-mi ucidã
izvorul ce aprinde neruşinat felinare.
Mã ridic
sã ating liniştea desãvârşitã a conştiintei,
ochii largi ai odãilor neprihãnite judecã.
-Bunico, toate crengile s-au prãbuşit
nu mai ştiu sãdi pomi!
Peste reveria ultimei opriri
patima se face frunzã,
cea mai albã margine de lume
se clãdeşte
sub acelaşi salcâm.
