Plouã cu strãluciri incerte, seara a cãzut fãrã
sfialã peste oraşul imens, înnegrindu-l şi scufun-
dându-l în propria-i ceaţã, aerul e tulbure în lumina coloratã a semafoarelor, m-am sãturat de
maşinã, de ştergãtoarele ce bâzâie alungând picãturile de ploaie, caut îndelung un loc de parcare, opresc motorul şi, o vreme, ascult cântecul delicat al stropilor pe capotã.
Sunt la câţiva metri de o staţie de metrou, luminatã a giorno, oameni care urcã şi coboarã aproape fãrã oprire, majoritatea cu feţe preocupate de parcã am fi încã pe 20 decembrie 2012 şi nu cu o lunã mai târziu, pe 24 ianuarie,
realizez cã mã intereseazã gândurile lor, visele şi speranţele pentru care îşi fac curaj şi în fiecare zi o iau de la capãt.
Cobor din maşinã destul de hotãrât, deschid portbagajul, îmi iau chitara şi uşor grãbit din cauza ploii cobor treptele pânã la primul palier
acoperit, mã sprijin cu spatele de peretele
gãlbejit şi dupã ce acordez instrumentul preţ
de un minut douã încep sã cânt.
Treptat viteza doamnelor şi domnilor cãlãtori
începe sã scadã, câteva cupluri se opresc chiar
urmãrindu-mã cu atenţie, încercând parcã sã-şi
dea seama dacã sunt sau nu CINEVA, cei mai simpatici sunt copiii care întorc îndelung capul
dupã mine zâmbindu-mi de parcã ne-am şti cu
adevãrat de multã vreme.
Încep sã cânt CE-ŢI DORESC EU ŢIE, DULCE ROMÂNIE
imnul meu de suflet compus pe versurile Luceafãrului, lumea se strânge ciorchine, câteva
persoane mai în vârstã încep chiar sã fredoneze
refrenul împreunã cu mine deşi e clar cã nu ştiu
melodia...DAR ŞTIU VERSURILE care sunt ETERNE.
Repet refrenul de mai multe ori şi închei cântecul într-un entuziasm
general, sunt emoţionat pânã peste poate, s-au strâns deja câteva
zeci de oameni, mã simt obligat sã continui şi cântãm împreunã
cântecul cu haiduci al lui Vali Serian, apoi Andrii Popa.
Nu mã simt deloc jignit când un nene la vreo şaizeci de ani se apropie
şi încearcã sã-mi dea o bancnotã de cinci lei.Ochii îi strãlucesc şi pare
de-a dreptul fericit, înţelege la rându-i din privirea mea cã nu este
cazul şi se retrage delicat fredonând împreunã cu ceilalţi ultimul refren.
Aş mai cânta mult şi bine dar ştiu cã momentele ca acestea sunt de preferat sã fie cât mai scurte.Încerc sã-mi iau la revedere dar mã întoarce
un puştan care, din mânuţa mãmicii sale mã roagã cu glas de înger:
-Haideţi nenea, mai cântaţi-ne!
Încep sã cânt DE LA DUNARE LA PRUT, cântecul meu de suflet pe care
l-aş spune şi la porţile cerului, în genunchi, doar-doar m-o auzi cineva.
Apãruse şi un fel de gardian la un moment dat, i-a plãcut însã
cântecul şi s-a alãturat dezinvolt celorlalţi.
Am mulţumit pentru participare şi aplauze, încercând sã mã retrag cât mai discret.Bãtrânelul cu bancnota s-a apropiat şi mi-a strâns mâna
-A fost foarte frumos, pe sufletul meu, vã mulţumesc
În urma mea, în timp ce începusem sã urc scãrile am auzit glasul
cristalin al îngeraşului:CE E AIA MAMI ROMÂNIA CEA MARE?
La capãtul scãrilor descopãr fãrã uimire cã ploaia s-a înteţit şi este
parcã şi ceva mai frig.Era mult mai bine jos, între atâţia oameni, uniţi
de vraja cântecelor.Pentru cã aşa este, CÂNTECUL NE POATE UNI!
