Timpul fluierã a pagubã
În gara din care niciun tren
Nu mai pleacã.
Uitarea mai colindã, domoalã,
Bezmetice coridoare pãrãginite
Şi socoteşte rãbdãtoare cupeurile
Cãptuşite de golul absenţei.
Trupurile trenurilor de cãlãtori
Zac abandonate pe şine
Rãspândind fetid miros de carne arsã.
Rareori, vântul leagãnã-n zadar
Tãbliţele corodate
Pe care se-odihnesc
Cu litere de-o şchioapã
Destinaţiile.
Fãrã ţintã, amarul înainteazã
Pe gerul nemilos
De-a lungul liniilor ferate...
Îşi ridicã gulerul mantalei
La care ţine nespus
Întocmai ca funcţionarul acela, Akakievici...
Se-aşazã şi-aşteaptã finalul poveştii,
Acolo, în gara din care
Niciun tren nu mai poate pleca.
