când, la cules de îngeri, de dumnezeu mã ţin,
nu ştiu, mirosul lor ţi-a mai rãmas pe spate?
se dezveleşte ziua într-un sãrut de crin
pe care-l împãrţim cu luna, jumãtate.
deasupra noastrã stele învolbureazã-n mare
atâtea despãrţiri de noaptea ce-o pitesc
în braţe de statui ce s-ar preface-n sare
când diavolii mai tineri în cer se hârjonesc.
şi mergem, hãt, departe de sorţi şi de genune.
prin faţa morţii, anii înzãpezesc prea lent.
iubeşte-mã şi plânge-mi pe umãr, nu îmi spune
cã firul vieţii noastre se naşte violent
când orologii-l sunã pe dumnezeu din carte,
bãtând chemare scurtã. ameţitoare strângeri
de-mbrãţişãri de pãsãri de care n-avem parte...
sã mergem, este timpul sã ne întoarcem îngeri!
