priveşte-mi ochii… nu îi privi,
mai bine încearcã sã îi simţi cum devin ei peşti,
peşti albi, cu zale albastre,
care alunecã pe marginea respiraţiei
tale
de duminicã,
când încã mai întârzii la o cafea.
peştii mei au sângele cald.
sângele roşu,
din peştii mei albi,
şopteşte ceva sângelui tãu roşu,
asamblat intr-un ceas elveţian,
în timp ce zburdã peste câmpul aţâţat
de senzorii fierbinţi ai unui vis abia trezit.
nu îi privi, lasã-i sã fie peşti.
dar priveşte-mi degtele…. mai bine nu le privi.
lasã-le sã înoate
în apele limpezi de la marginea sânilor,
cu ploile din ele revãrsate în cratere
de cai nãrãvaşi,
alãturi de şoaptele care nu se aud,
dar pe care
mereu le vezi fâlfãind în boarea ferestrelor.
nu mai privi, nu e nimic de privit.
gândul meu, amestecat cu gândul tãu,
ştiu azi ce frumos e sã simţi.