Toatã lumea stã la coadã la fericire. Este greu sã gãseşti un loc liber. Aici am aflat cã s-au ocupat toate locurile în paradis. Am renunţat sã mai mã bag în seamã. Este la fel de inutil ca şi cînd ai încerca sã vinzi poeme la gura metroului.
Am abandonat emoţiile în aşteptare şi cu ce a mai rãmas din mine m-am strecurat pe uşa strîmtã a prezentului, descriind cu braţele un adio mîhnit. Ce rost mai are sã ţin noaptea pantofii în frigider pentru a conserva drumurile pe unde m-am risipit?
Pîna de curînd spãlam cîini pe dinţi ca nu cumva sã muşte vîntul şi sã turbeze. Fãceam cîteva ore pe zi exerciţii de acomodare cu asfinţiturile, mai ales pentru respiraţie şi nemişcarea pe întuneric. Schimbasem marca de ţigãri sã nu îmi mai jeneze mãrturisirile şi aerul oraşelor din vis.
Am încetat sã mai fac masaj doamnelor pe spate şi gît sã nu le sarã cerceii din urechii şi sã mã rãneascã. Pînã acum mã obişnuisem cu o astfel de durere. Sã nu credeţi cã nu am încercat sã intru pe uşa de urgenţã a fericirii.
Pe unde pãtrunde toamna sã aranjeze umbrele în ordine alfabeticã sub fotografiile noastre de pe cartea de identitate. Este imposibil sã reuşeşti. Anotimpurile asemeni unor costume de hainã fãrã viaţã în ele au blocat accesul.
Dacã priveşti cu atenţie în vitrinele pline de praf de-abia se disting inimile sfãrîmate. Trebuie sã fug dacã vreau sã nu pierd locul întîi la cãderi. Este o sete de nefiinţã în jur cã morile de vînt merg de la sine.
În spatele acestui templu ar fericirii doi îndrãgostiţi fãceau dragoste pe grãtarul plin de cãrbuni în speranţa cã aceştia se vor aprinde. Cîţiva bãrbaţi ce nu mai puteau visa nuduri au declarat cã nu mai acceptã consultaţii, decît sub forma unor saci încãrcaţi cu pãmînt. Sînt trist cã nu am gãşit un loc în aglomeraţia aceasta la coada fericirii. Cînd sînt supãrat devin un bun cetãţean şi îngãdui oricui sã priveascã în mine. Ar avea aceleaşi emoţii ca şi cînd ar admira un apus de soare. Ar fi uluiţi de cîtã lume pleacã în dezordine din inima mea.
