În prima zi de şcoalã, prin anii şaizeci, la Bolintinul din Vale, aproape de Bucureşti, comuna în care se nãscuse tata şi unde, în casa şi curtea bunicilor, mi-am petrecut bunã parte din anii copilãriei, construind castele printre brazdele grãdinii încãrcate cu viţã de vie, cineva mi-a fãcut o fotografie pe care am descoperit-o mult mai târziu, într-un album de familie, eram în curtea şcolii, chiar sub geamurile clasei în care învãţasem în primul trimestru. In imaginea alb-negru, vag estompatã de trecerea timpului, m-am descoperit împreunã cu doamna învãţãtoare, zâmbind amândoi, probabil mamei mele care ţinuse cu orice preţ sã avem o amintire a primei zile din lungul drum al trecerii mele printre cãrţi, caiete, examene, note şi diplome. În mâna dreaptã purtam cu dezinvolturã un instrument muzical, o mandolinã despre care mai pãstrez doar nişte extrem de înceţoşate aduceri aminte. Cu ceva vreme în urmã, la Oneşti fiind, unde locuisem o vreme în centrul oraşului, în acelaşi bloc în care, aveam sã aflu mult mai târziu, se nãscuse Nadia Comãneci, am urmat, timp de câteva luni, nişte cursuri de mandolinã, undeva la casa de culturã, cu un profesor simpatic, îndrãgostit de muzicã pânã peste poate. La un moment dat, mica trupã formatã din vreo zece-doisprezece copii am susţinut şi un spectacol pe o scenã improvizatã, era toamnã, de ziua recoltei, lumea se bucura fabulos de rezultatele muncii, de roadele pãmântului trudit cu sudoare şi dãruire, cred cã este unul dintre cele mai frumoase miracole ale existenţei noastre pe acest pãmânt, acela de a te simţi împlinit în ceea ce faci, realizând cã rezultatele strãduinţelor tale pot aduce mulţumire celor din jurul tãu şi, mai ales, celor dragi. În schimb, ce Dumnezeu cãutam eu cu mandolina în mânã la Bolintinul din Vale, în prima zi de şcoalã a vieţii mele? Greu de rãspuns...Pânã în anii din jurul majoratului nu am mai avut nicio tangenţã cu muzica instrumentalã, mi-a plãcut tot timpul sã cânt şi am fãcut-o cu mare plãcere dar pe vreun instrument anume nu am mai pus mâna. Abia în ultimul an de liceu, prin 1979, înainte de sãrbãtorile de iarnã, având câţiva bãnuţi strânşi, mi-am cumpãrat o chitarã minunatã, Amarillo, era destul de scumpã dar suna al naibii de bine, îmi plãcea atât de mult sã ating corzile delicate şi sã ascult rãspunsul sonor al instrumentului încât, în noaptea de revelion din acel an, am renunţat la a mai participa la vreo petrecere cu prietenii prin cartier şi am rãmas acasã, mângâind cu delicateţe corzile chitarei şi strãduindu-mã sã ne împrietenim cât mai repede. Am învãţat, practic, de unul singur, pentru început diverse acorduri şi modul de ciupire a corzilor cu degetele mâinii drepte iar apoi câte un cântecel mai la modã, şlagãre folk în mare, se cânta aproape cu orice ocazie şi auzeam frecvent minunatele balade lansate pe scena cenaclului Flacãra condus de neobositul Adrian Pãunescu. Cu timpul, întâlnirile mele cu instrumentul au devenit un obicei şi, pânã la urmã, chitara în sine s-a dovedit a fi cel mai bun, mai drag dar şi mai de nãdejde prieten pe care l-am avut vreodatã. Ar fi multe de povestit în susţinerea convingerii mele dar, una dintre cele mai interesante întâmplãri este cea petrecutã la Galaţi, în februarie 1980, ajunsesem de câteva zile în curtea imensã a unitãţii militare 01755, erau în jur de şase mii de suflete, militari în termen şi concentraţi, un mic orãşel, cu strãzi şi clãdiri de tot felul, dormitoare, sãli de mese, de studiu, terenuri de sport şi de instrucţie, parcãri cu o grãmadã de utilaje necesare muncilor din şantierul aflat la nici doi kilometri distanţã, respectiv nesfârşitul Combinat Siderurgic Galaţi. Era sfârşit de februarie, o vreme rece şi mohorâtã care nu te inspira la mai nimic, nu trecuse nicio sãptãmâna de la descinderea în necuprinsa unitate, executam în fiecare dimineaţã, începând cu ora cinci, aşa numitul program de instrucţie, respectiv perioada de patruzeci şi cinci de zile, dupã care urma sã fim repartizaţi pe sectoarele din şantier, în principal pentru lucrãri de sãpãturã, încãrcãri descãrcãri vagoane şi...cine mai ştie ce alte munci prin combinat. Era un adevãrat calvar, dupã ce cã adormeam cu mare greutate din cauza sforãiturilor colegilor de camerã, numãrasem cam patruzeci de indivizi în douãzeci de paturi suprapuse, cu puţin înainte de ora cinci plantonul intra strigând dezlãnţuit:
- DEŞTEPTAAAAAAAAAAAAAAREAAAAAAAAAAA!!!
Aşa cum ne aflam, aproape despuiaţi, ne scoteau afarã pentru înviorare, ne înconjura o beznã tulbure şi un aer de iarnã deloc primitor, uneori burniţa sau chiar ploua cu gãleata, nu conta pentru nimeni, trebuia sã executãm ceea ce ni se ordona, în caz contrar putând beneficia de cine ştie ce pedepse. Aproape tot ce se întâmpla, chiar şi servitul mesei de pildã, era fãcut urmare unui gen de sentinţã, rostitã pe un ton ameninţãtor. Dupã micul dejun, servit în mare fugã, începea instrucţia propriu zisã, culcat, sculat, salt înainte, culcat, cu stângul înainte marş, salt înainte, la dreapta, la stânga, rar de tot câte un...pe loc repaos, osteneam cu toţii destul de repede, cu timpul începeam sã transpirãm, mulţi dintre noi eram roşii la faţã şi abia mai respiram, naiba ştie cum dar timpul totuşi trecea, pe la unsprezece era o micã pauzã în care serveam o gustare adusã de la popotã, de obicei fructe, biscuiţi, covrigi sau gogoşi, fumam în grabã şi câte o ţigarã, începusem sã ne ştim unii pe alţii şi uşor, uşor, sã ne împrietenim. La prânz nu ştiu cum se fãcea dar aveam cu toţii o foame nebunã, adeseori eram puşi sã strângem şi sã facem curat, am observat aproape de fiecare datã cã nu rãmânea mai nimic prin gamelele din metal, iar pe mese rar de tot mai gãseai vreun colţişor de pâine uitat de cine ştie ce sãtul. E drept, mâncarea era foarte gustoasã, gãtitã probabil cu drag de o echipã de fete pe care le-am auzit de numeroase ori cântând în timp ce-şi fãceau treaba prin bucãtãrie. Maestrul Valeriu Popa ne sfãtuia, mult mai târziu, prin anii nouãzeci, la una din conferinţele sale, ţinutã duminica în pãrculeţul de lângã stadionul 23 August, cã este imperios necesar, dacã dorim sã avem bunã dispoziţie şi, într-un fel sau altul, grijã de starea noastrã de sãnãtate, sã fim foarte atenţi şi sã nu gãtim nimic atunci când suntem nervoşi, supãraţi, prea obosiţi pentru cã, din punct de vedere energetic, putem transmite hranei pe care o preparãm destul de mult din bagajul nostru negativ, influenţând astfel structura bucatelor şi, urmare consumãrii acestora, transmiterea stãrilor noastre deloc plãcute şi celorlalţi comeseni.
Dupã masa de prânz începeau orele de studiu sociopolitic, în nişte sãli de clasã cu bãnci rudimentare din lemn, înghesuiţi nevoie mare, ascultam câteva ore bune cuvântãrile unor prea stimaţi tovarãşi, cu feţele acelea rotunde, neexprimând absolut nimic, de activişti consacraţi, având ca subiecte biblia cea sfântã a PCR-ului, cuvântãrile tovarãşului la nu ştiu care plenarã sau congres, ce mai...o adevãratã plãcere şi bucurie, cãdeam unii peste alţii de somn şi obosealã, apoi iarãşi instrucţie, urlete şi ţipete ale gradaţilor care, nu ştiu cum naiba dar majoritatea erau maghiari get beget şi nici nu prea ştiau bine sã vorbeascã româneşte. Şi tot aşa pânã spre searã când eram puşi sã ne facem curat prin camerã, o datã pe sãptãmânã se mergea şi la baie, un adevãrat spectacol, într-o încãpere de vreo treizeci de metri pãtraţi erau vreo zece duşuri cu apã cãlie, aveai la dispoziţie cam cinci minute sã sã-ţi faci curãţenia personalã, uneori am rãmas neclãtit din cauza grabei, ce mai conta...
Trecuserã cam jumãtate din cele patruzeci şi cinci de zile ale primului stagiu, când într-o dimineaţã, cãpitanul şi comandantul nostru de companie a întrebat oarecum iritat dacã este cineva printre noi care ştie sã scrie frumos. Destul de hotãrât am ridicat mâna, am fost remarcat de ofiţer şi mi s-a indicat sã nu mai merg la programul de instrucţie, cel puţin deocamdatã, ci sã rãmân pe loc, la ordinele sale. Am aşteptat aproape o orã în faţa uşii biroului, la un moment dat crezând cã uitase pur şi simplu de mine, dar într-un final m-a invitat înãuntru unde mi-a dat o coalã de hârtie şi un pix, indicându-mi sã-i scriu ceva cu litere mari de tipar. Fãrã sã mã grãbesc am fãcut ceea ce îmi ceruse observând mai apoi cã era încântat pur şi simplu de felul în care îi executasem ordinul. M-a întrebat de unde sunt, ce studii am, o grãmadã de lucruri pe care voia sã le afle despre mine, pe mãsurã ce asculta rãspunsurile mele pãrea tot mai mulţumit şi convins cã a gãsit ceea ce-i trebuia, mi-a ordonat sã-mi aduc lucrurile personale întrucât începând din acea clipã urma sã dorm în cambuza aferentã biroului sãu, un soi de cãmãruţã de odihnã doar pentru el, pe care nu o folosise însã niciodatã. Am fãcut întocmai ceea ce îmi ceruse numai cã, remarcând chitara pe care o adusesem alãturi de celelalte bagaje, m-a întrebat dacã ştiu sã cânt şi m-a rugat chiar sã scot instrumentul din husa de vinilin şi sã-i fredonez ceva. Eram destul de emoţionat, nu prea cântasem în faţa cuiva, am început cu delicateţe sã acordez instrumentul, uşor în grãbit, ofiţerul mi s-a adresat ceva mai incisiv:
-Hai domnule, zi ceva!
Cu o voce uşor tremurândã am început sã rostesc, ciupind şi corzile chitãrii: Hai, hai, hai haidi, haidi hai, pe sub flori mã legãnai, un zâmbet apãruse pe faţa cãpitanului dar numai pentru câteva secunde pentru cã uşa biroului a fost deschisã brusc iar în cadrul ei a apãrut colonelul Komorowschi, comandantul unitãţii, pe care îl vãzusem o singurã datã, la o revistã de front, era impunãtor, cu un aer plin de aroganţã, ne-a privit uşor intrigat adresându-ni-se cu o voce sarcasticã:
-Ce se executã aici mãi tovarãşe?
Cãpitanul, foarte puţin afectat de intrarea, privirile şi tonul colonelului, a luat totuşi poziţia de drepţi, rãspunzându-i pe un ton militãros:
-Sã trãiţi! Tovarãşe colonel, sunt cãpitanul Dãnache Aurel, comandant compania patru militari în termen, şi raportez : soldatul Liviu Bãiţel, responsabil de organizarea brigãzii artistice a unitãţii, împreunã cu subsemnatul, creionam programul pentru etapa pe judeţ a festivalului Cântarea României, unde, peste douã luni de zile sperãm sã ne prezentãm cât mai onorabil şi, eventual sã reuşim performanţa de a ne califica în etapa pe ţarã.
Plãcut surprins, şeful unitãţii ni s-a adresat ceva mai cãlduros:
-Bravo tovarãşe, aşa sã faceţi, dar performanţa propusã...eu vã urez, nu doar calificarea pe ţarã ci şi câştigarea unui loc fruntaş. Pânã una alta însã, acum, lasã-l pe soldat sã-şi vadã de ale lui iar tu vino cu mine, avem ceva de discutat.
Mulţumit, cãpitanul mi-a fãcut cu ochiul şi l-a urmat pe conducãtor.
Am rãsuflat uşurat, aşezându-mã pe scaunul care mi s-a pãrut mai primitor ca niciodatã. Din momentul acela, urma sã înceapã o nouã epocã, aş putea spune chiar de aur, a trecerii mele prin UM 01755 Galaţi. Şi nu în ultimã instanţã datoritã prezenţei prietenei mele de suflet, chitara...
Şi teoretic şi practic, începând cu ziua urmãtoare programul meu zilnic s-a schimbat în totalitate, aveam doar câteva sarcini clare, cea mai importantã fiind aceea ca, la sosirea ofiţerului în birou dimineaţa sã gãseascã preparatã o canã imensã de cafea naturalã pe care sã o savureze în linişte şi pace înainte de a pleca spre şedinţele zilnice care durau întotdeauna ore bune. Restul, hârţoage peste hârţoage, tot felul de situaţii şi dãri de seamã, informãri cu privire la realizãrile zilnice al companiei, învoiri şi permisii ce urmau sã fie aprobate de şefii superiori, era un fel de program de birou, însumând o sumedenie de acte de analizat sau întocmit dar şi cu destul de multã linişte, independenţã chiar, m-am acomodat rapid şi am reuşit sã fac faţã cu brio cerinţelor, având timp, pe de altã parte şi pentru micile mele teme personale, sã mai scriu câte ceva şi, eventual, sã mã apuc de învãţat pentru a intra la vreo facultate dupã terminarea stagiului militar. Fãrã doar şi poate, chitara mã ajutase şi de aceastã datã, dovedindu-se a fi prietenul meu cel mai de nãdejde.
|
